Un manual alternativ de americanism

  Citiţi un fragment din această carte.



În noiembrie 2004, cînd documentarul Fahrenheit 9/11 a ajuns şi în România, a avut parte (Vezi Evenimentul zilei de vineri, 5 noiembrie 2004.) - bănuielile cele mai stupide nu ezită aproape niciodată, cras, să se adeverească - de o încercare, de un început, de un muguraş primăvăratic de cenzură: i s-a interzis să ruleze într-o sală de cinematograf din centrul capitalei, iar un săptămînal intelectual de notorietate şi influenţă (pe motive care, imediat ulterior, aveau să fie declarate ca fiind, vai, de ordin pur "estetic", dacă mai putea exista vreo îndoială în această privinţă, într-o Românie a rezistenţei anticomuniste prin "autonomia esteticului": sîntem cea mai estetizantă ţară estică!) a refuzat să-l anunţe (nu neapărat să-i facă publicitate). Total lipsit de umor, am sărit, atunci, ca ars, provocînd imediat un schimb de replici şi organizînd o dezbatere televizată. (Vezi ediţia de sîmbătă, 13 noiembrie 2004, a defunctei, în prezent, emisiuni Naţiune de televiziune, pe care o realizam în acea perioadă la postul Naţional TV - invitaţi: criticul de film Alex Leo Şerban, preopinentul meu în acea polemică, şi jurnalistul Robert Turcescu).

Michael Moore (vezi biografia la finalul acestui text) însuşi ar fi procedat, însă, altfel. Nu s-ar fi rezumat la o simplă reacţie. Ar fi imaginat ceva mai mult, ar fi creat o situaţie, neapărat comică. Adică: ar fi cules date şi informaţii exhaustive despre actorii şi instituţiile implicate în actul timid, dar cu cîtă desfătare comis de cenzurare preventiv-"formativă" a spaţiului şi "gustului" public şi ar fi scornit, provocator, în cel mai pur stil neosituaţionist (necultivat în România), o dramaturgie revelatoare, un gag critic prin care trăgătorii de sfori, care întotdeauna preferă culisele (iar culisele, în România, sînt mai mari nu doar decît scena propriu-zisă, ci decît ţara însăşi), ar fi fost scoşi din bîrlog, aduşi, ca vînatul, la rampă şi confruntaţi public, în conformitate cu legea, cu o situaţie la fel de intolerabilă, eventual de acelaşi tip, cu cea creată de ei, după principiul "ce ţie nu-ţi place altuia nu face".

Iată de ce mi se pare foarte uşor - şi foarte periculos - să-l tragem pe Michael Moore într-o tipologie românească în care el, de fapt, nu se încadrează, să-i înţelegem luările de poziţie, intervenţiile publice, modurile de a-şi concepe şi de a-şi realiza filmele, cărţile şi emisiunile de televiziune conform unor categorii autohtone nepotrivite, ţinînd locul unora absente.

Căci la noi nu există jurnalism independent, contramediatic, activism provocator, filme, cărţi şi emisiuni de televiziune de tipul celor ale lui Michael Moore, campion al înscenărilor scormonitoare de adevăr. Şi, ce-i drept, la bază, ca o "condiţie de posibilitate" (în cazul lui: de necesitate, de urgenţă), nici patriotism "constituţional" de tipul celui american - adică, aşa cum îl defineşte el însuşi, cu bun-simţ, în cartea de faţă, "luptă pentru ca toate punctele de vedere să fie auzite" - , care să constea, de fapt, în edificarea şi apărarea continuă, simplă şi sănătoasă, a spaţiului public, permanent (şi oricînd-oriunde) ameninţat de distorsionări, ocultări, dezechilibrări, excluderi, monopolizări.

Patriotismul nu constituie nicăieri apanajul exclusiv al clasei politice, iar manifestările şi modurile lui politice de concepere şi exercitare nu îi epuizează conceptual. Patriotismul nu poate fi mondializat, căci, mai mult decît să coaguleze grupuri promiţîndu-le securitate şi o viaţă decentă, el este îndreptat împotriva "străinilor", întotdeauna ameninţători. Iar aici, cred că se impune să atrag atenţia asupra unui element decisive, încercînd dacă nu să preîntîmpin, măcar să combat o posibilă prejudecată, instalarea şi cultivarea unui clişeu comod nu doar reductive, ci şi falsificant în receptarea tipului de acţiune "Michael Moore".

Actele şi încrîncenarea lui Michael Moore pot părea nu doar angajate politic, emanînd dinspre o stîngă radicală "antiamericană", "antiliberală" şi motivînd astfel, ca alibi (mai cu seamă într-o ţară precum România, unde stînga e fantasmată enorm şi monstruos în exacta măsură a inexistenţei şi a falsificării ei patent-istorice), respingerea lor sau măcar considerarea lor sub specia suspectului - deci rapida, expeditiva lor, încă din capul locului, eliminare din discuţie ca "partizane" şi "politizate" (ca şi cum, de la Carl Schmitt, cel puţin, încoace, n-ar trebui să ne reamintim că politica este luptă, fie şi codificată, între nişte adversari, între nişte tabere inamice), deci, nu-i aşa, ca "irelevante". Ci şi mult prea personal implicate, pur subiective şi arbitrare, gratuite, autodescalificante.

În obstinaţia lui Michael Moore nu există nimic subversiv sau idiosincratic. Cu adevărat subversivă, subminantă, conspirativă, pusă pe sabotaje continue este, întotdeauna şi aproape indiferent de regim - şi măcar ca tentaţie (irezistibilă) - , puterea. Aşa se constituie, se dezvoltă şi se conservă ea. Puterea subminează statul şi societatea, deoarece este singura "creatoare". Un individ precum Michael Moore, şi întreaga tradiţie filosofică şi politică, să-i zicem "anarhistă", din care el face parte, nu încearcă decît să scoată la iveală, să aducă în lumina (capcana) spaţiului public şi a dezbaterii deschise ceea ce clasa politică nu încearcă, doar, să ascundă, să sustragă privirilor, ci produce din capul locului pentru a destabiliza societatea, a o ţine într-o permanentă "stare de necesitate", reproducîndu-se şi crescînd pe spinarea mobilizării ei depresive. Iar în condiţiile unei generalizate "societăţi a spectacolului", "acţiuni de tip "Moore" nu se pot realiza decît utilizînd, cel mai adesea împotriva propriilor lui tendinţe şi voinţe, sistemul, "angrenajul" (Deleuze), "dispozitivul" (Foucault) mondial mass-media.

Mai ales pentru ţări mai nou (re)venite (în mare parte formal) la democraţia de tip liberal precum România, Statele Unite ale Americii funcţionează ca model şi seducţie pe trei paliere care mai par, încă, distincte sau sistemic legate, ca "sectoare" ale societăţii: statul (puterea politică), capitalul (puterea economică) şi societatea civilă (puterea constituantă pentru stat şi productivă pentru economie). Numai că distincţia armonic, propulsive-funcţională dintre cele trei paliere sau "regiuni" nu mai este de mult, în SUA în primul rînd, pertinentă, şi această "defecţiune" "revoluţionară", acest "derapaj" "progresist", această "nouă alianţă", această nouă "Sfîntă Alianţă" între puterea politică şi cea economică, între stat şi corporaţii riscă - este, deja, pe cale - de a fi exportată, impusă, preluată de bunăvoie, "globalizată". A mai vorbi, azi, de "corupţie", inclusiv într-o ţară precum România, reprezintă un anacronism periculos. Această "a treia cale" şi-a atins, deja stadiul de sistem pozitiv de producţie.

Dacă adevăratul anarhist şi sabotor al societăţilor este statul (puterea politică), iată deci că nici capitalismul (americano-mondial) nu s-a lăsat mai prejos, în stadiul actual tocmai el fiind, de fapt, promotorul, vectorul principal al unei "autorevoluţii" de proporţii istorice, absorbind şi funcţionalizînd în propriul său beneficiu revoltele istorice şi ajungînd, în clipa de faţă, în ceea ce mulţi teoreticieni definesc ca fiind cel de-al "treilea val" al său, "capitalismul cognitive", care îmbrăţişează producţia şi exploatarea "bunurilor imateriale" (idei, cunoştinţe, tehnologii, creaţii intelectuale etc.).

Or, ceea ce denunţă, în filmele, cărţile şi emisiunile sale de televiziune, în intervenţiile sale contramediatic-publice, Michael Moore, învăţîndu-ne nu doar cum să investigăm, cum să utilizăm informaţia publică disponibilă (dar pe care cei mai mulţi dintre noi, aşa cum remarca Noam Chomsky, alt "anarhist" de prestigiu, din spaţiul academic însă, nu din cel al show-biz-ului, fie şi contestatar, ca Moore, nici n-o bagă în seamă), cum s-o scoatem din starea ei letargică, pasivă, inexploatată de literă moartă în care ţinută şi în care noi înşine, cetăţenii direct interesaţi, o lăsăm să fie ţinută, confruntînd-o cu "practicarea" ei reală, ceea ce denunţă deci Michael Moore, "supratema", dacă vreţi, a acţiunilor sale - focalizate, comic şi pamfletar, pe George W. Bush doar în calitatea acestuia de eminent nod strategic şi exploziv al "reţelei" - este tocmai, cum Moore însuşi spune în Prostia omului al, "combinarea puterii economice cu cea politică (...) pentru a conduce ţara şi a-şi ajuta prietenii să devină şi mai bogaţi cu această ocazie". Căci, consideră clovnul din Manhattan, pentru obţinerea primului său mandat de preşedinte al SUA, G. W. Bush ar fi conspirat, dînd societăţii americane (şi, implicit, lumii) o adevărată lovitură de stat. În general, de altfel, aşa cum spuneam, puterea se ocupă tocmai cu aşa ceva, pentru a se "revoluţiona" cît mai convenabil atunci cînd societatea o cere, niciodată însă pînă la capăt şi în aceleaşi direcţii cu ale acesteia.

Michael Moore nu acţionează, aşadar, "sub pecetea tainei", subversiv, ci, tocmai, antisubversiv, împotriva conspiraţiei "puterilor", avînd marele merit de a dezimpersonaliza şi de a dividualiza, comic şi concret, mecanismele doar filosofic abstracte şi metafizice de funcţionare ale puterii. Cartea de faţă se cere citită, filmele şi emisiunile lui de televiziune se cer receptate ca nişte adevărate manuale de rezistenţă activă şi de autoorganizare a societăţii civile împotriva coaliţiei stat-corporaţii, putere politică-putere economică, aflate în curs de mondializare atît efectiv (prin puterea pe care Statele Unite o deţin şi pe care, la nevoie, nu se sfiiesc s-o afirme armat), cît şi persuasiv-mediatic: "Nu este nimic mai trist decît să-i vezi pe liderii altor ţări încercînd să-i imite pe liderii ţării noastre. America hotărăşte să bombardeze o ţară - iar Şeful statului vostru i se alătură. Noi tolerăm o presă tîmpită - iar buletinele voastre nocturne de ştiri încep să semene cu ale noastre. Noi hotărîm să eliminăm plasa de siguranţă pentru săraci, iar organele voastre legislative de-abia aşteaptă să renunţe la numeroase servicii sociale care au funcţionat timp de decenii".

Mondomedia (de matrice americană) a ajuns marea putere fără contraputere a lumii. Ea este cea care imprimă zilnic, întregii lumi, "cuvintele de ordine" (Deleuze) în funcţie de care trebuie să gîndim şi să (non)acţionăm. Pe lîngă un manual de civism creative, Michael Moore ne oferă şi un manual de jurnalism independent: nu doar cum să citim presa, cum să utilizăm şi să "montăm" revelator informaţiile publice ocultate "obiectiv" prin diseminare şi disparare, ci şi cum să investigăm pe cont propriu şi, mai ales, cum să producem spectacular (adică conform însăşi matricei dominante în media), cum să provocăm, "dramaturgic", "situaţionist", "cinic" (adică în maniera lui Diogene, dacă ar fi să ne luăm după Sloterdijk), afirmaţiile revelatoare, adevărul, "The Awful Truth".

Căci cenzura nu este numai una de fapt, explicită şi retroactivă, ci, mai ales, o cenzură preventivă, productivă, "transcedentală", întreţinută prin media, a cadrelor şi schemelor mentale de percepţie şi acţiune (Bourdieu) prin care noi concepem lumea şi pe noi înşine pe scenele ei.

Iar dacă aşa se cuvine acţionat, pentru a nu ajunge, ca "subiecţi", simplă "viaţă nudă", simplă materie socială (şi chiar carne de tun), în America, cu atît mai funabulesc-"paranoici", în sens moorian, ar trebui să devenim aici, la noi, în România.

Cel mai mult (sau "mai tare", cum se spune la noi la televizor), în cazul lui Moore, deranjează faptul că are succes şi, mai ales, că, avînd succes folosindu-se pe dos de resursele "sistemului", el nu se potoleşte: face bani din revoltă, dar, devenind mare bogătaş american, nu uită de unde a plecat (şi unde cei mai mulţi au rămas) şi se comportă ca un intrus în interiorul castei superioare a societăţii americane şi, mai rău, în interiorul rasei (albă) superioare care se închipuie a fi americanii pe planetă - făcîndu-i constant de rîsul întregii lumi.

Urmaş tipic American al lui Mark Twain, dar şi al lui Kerouak, Vonnegut, Burroughs ori Bukowsky, practicant rablaisan, Homeric al religiilor "sectelor" critice propovăduite de nişte "trădători" precum Chomsky, Bourdieu ori Foucault, Michael Moore este un umorist debordant, considerînd, ca şi marele Chaplin, că prin rîs revolta îşi poate depăşi stadiul convenabil al depresiei şi al patetismului monologal, desocializant, şi că desenele animate li se potrivesc cel mai bine, în faza de hiper-piaţă a lumii, politicienilor (în)corporaţi, care ţin societăţile muncitoare în şahul etern al "crizelor preventive".

Dacă preşedintele Băsescu a declarat "axa" (Dumnezeule, ce cuvînt!) Bucureşti-Washington ca prioritară pentru politica externă a României, de ce n-am lega şi noi o "axă", oricum mult mai distractivă, cu Manhattan-ul atipic al lui Michael Moore, schiţînd, fie şi doar punctat, un spaţiu public mondial şi o societate civilă mondializată?

Cînd vreo televiziune din România va programa difuzarea documentarului Fahrenheit 9/11 în prime-time sau a seriei de emisiuni The Awful Truth duminica după-amiază, treziţi-mă şi voi contrasemna imediat toate declaraţiile de independenţă şi de inteligenţă ale presei din România.

Pînă atunci însă, mai este de învăţat. Inclusiv din Prostia omului alb. Fiecare cu americanii lui! Unii cu alde Rupert Murdoch, de exemplu, şi imperiul său gata să slujească orice alegeri şi orice invazii profitabile, alţii cu grăsanul de Michael Moore - sau alţii asemenea. Se poate? E voie (chiar dacă nu "dă bine")?

Dat fiind că nici ca forţă şi supremaţie, nici capitalistic nu există speranţe să devenim americani prea curând, măcar cetăţeni americani am putea să fim la noi acasă. Mi se pare modelul american cel mai imediat universalizabil. Iar Michael Moore, un eminent profesor.

---

Biografie Moore: Conform informaţiilor - abundente - culese de pe mai multe site-uri, Michael Moore s-a născut la 23 aprilie 1954 (e optzecist!) în Davison, o suburbie a oraşului Flint (statul Michigan), în care s-a aflat situată una dintre principalele uzine ale concernului General Motors. Un unchi al său a fost unul dintre fondatorii sindicatului muncitorilor americani din industria de automobile. La 22 de ani a înfiinţat săptămînalul alternativ Flint Voice, care a apărut vreme de zece ani.

Filmografie: Roger & Me (1989); Pets or Meat: The Return to Flint (1992); Canadian Bacon (1995); The Big One (1997); And Justice for All (1998); Bowling for Columbine (2002; Premiul Cesar, Premiul Oscar pentru Documentar); Fahrenheit 9/11 (2004; Palme d'Or la Cannes); Sicko (în lucru).

Emisiuni de televiziune: TV Nation (NBC, Fox, 1995); The Awful Truth (1999-2000); Michael Moore Live (1999).

Cărţi publicate: Downsize This: Random Threats from an Unarmed American (1996; despre complicitatea dintre politicieni şi delictele marilor corporaţii); Stupid White Men... and Other Sorry Excuses for the State of the Nation! (2002); Dude, Where's My Country? (2003; anchetă despre legăturile de afaceri dintre familia preşedinţilor Bush şi familia Bin Laden); Will They Ever Trust Us Again? (2004); The Official Fahrenheit 9/11 Reader 2004.

Michael Moore a realizat clipuri muzicale pentru trupele Rage Against the Machine şi System of a Down. În timpul filmărilor, pe Wall Street, la clipul piesei Sleep Now in the Fire a trupei Rage Against the Machine, Michael Moore a fost arestat. În 1999, emisiunea Michael Moore Live, realizată şi transmisă din New York, a fost difuzată numai în Marea Britanie. Pe 12 iunie 2004, unele surse au anunţat că Michael Moore pregăteşte un film despre premierul britanic Tony Blair. Moore a negat, spunînd că făcuse o glumă. Fiind concediat de un săptămînal pentru atitudinile sale critice, Moore a cîştigat în justiţie 58.000 USD, cu care şi-a finanţat primul documentar, Roger & Me. La alegerile prezidenţiale americane din noiembrie 2004, cîştigate de George W. Bush, Michael Moore a plasat (mai ales în statele-cheie, Florida şi Ohio), 1.000 de cameramani pentru a înregistra modul în care decurge scrutinul.

---

Notă: Acest volum va fi lansat la Bucureşti, la Club Baza Militară, pe 19 iunie, la ora 21 şi la Cluj, pe terasa Muzeului de Artă, pe 24 iunie, la ora 21, în ambele cazuri lansarea fiind urmată de un concert al grupului URMA.