Prostia omului alb

  Citiţi postfaţa acestei cărţi.


Michael Moore este scriitor, realizator de film şi alegător. A realizat următoarele filme: Roger & Me, The Big One, Canadian Bacon, surpriza Festivalului de Film de la Cannes, Bowling for Columbine, cîştigător al Premiului Oscar în 2003, şi Fahrenheit 9/11, cîştigător al Festivalului de Film de la Cannes în 2004. E autorul best-sellerurilor Downsize This: Random Threats from an Unarmed American, Dude, Where's My Country? şi coautor, alături de Kathleen Glynn, al Adventures in a TV Nation. Toate cele patru sezoane ale emisiunilor TV Nation şi The Awful Truth realizate de el şi Kathleen au fost nominalizate la Premiile Emmy (TV Nation a cîştigat Premiul Emmy în singurul an în care au avut bani pentru a cumpăra voturile). Mike este un individ activ căruia îi plac activităţile în aer liber: înotul, mersul pe bicicletă, căţăratul, pescuitul, vînătoarea, pictura, construirea de bărci şi planoare; practică rafting în ape iuţi, bungee jumping, ciclism montan, scuba diving şi skydiving şi este triplu campion al triatlonului Mesick şi al concursului Burton Toughman. Are ca hobby gătitul şi îi place să-şi petreacă timpul călărind biciclete de teren cu Tony şi citindu-le din Proust nepoatelor sale Rosalyn, Madison şi Molly. Este membru al cercetaşilor şi o dată a dat foc în mod accidental casei de cultură din oraşul său natal în timp ce făcea curăţenie după un joc de bingo. În 1972 pilota avioane ale Gardei Aeriene Texane. Îşi împarte timpul între Flint, Paris şi o frumoasă vilă lîngă Tikrit. Îşi verifică adesea e-mailul: [email protected] şi ocazional îşi vizitează site-ul.



Nu ai impresia că trăieşti într-o naţiune de idioţi?

Obişnuiam să mă consolez cu privire la starea de stupizenie din ţara asta spunându-mi: chiar dacă-n ţara asta există două sute de milioane de idioţi notorii, mai rămân cel puţin optzeci de milioane care mă vor înţelege - şi asta-nseamnă mai mult decât populaţia Marii Britanii şi a Islandei la un loc!

Apoi a venit ziua în care-am fost nevoit să împart acelaşi birou cu jocul-spectacol Two-Minute Drill de la canalul de sport ESPN. E spectacolul în care nu trebuie să ştii doar cine la ce echipă joacă şi pe ce post, ci şi cine ce a făcut într-un meci din 1925 dintre Boston şi New York, cine-a câştigat titlul de cel mai bun debutant al anului 1965 în vechea Asociaţie Americană de Baseball şi ce a avut Jake Wood la micul dejun în dimineaţa zilei de 12 mai 1967.

Nu ştiu să răspund la nici una dintre întrebările astea - dar, nu ştiu de ce, îmi amintesc numărul de pe tricoul lui Jake Wood: 2. De ce naiba oi fi ţinând minte un lucru atât de nefolositor?

Habar n-am, dar după ce-am privit zeci de oameni care dădeau probe pentru spectacolul de la ESPN, cred c-am aflat câte ceva despre inteligenţa şi mintea americanilor. Hoarde de fanatici tâmpiţi pierdeau vremea pe coridor în aşteptarea marelui moment, rememorând sute de evenimente şi statistici, şi provocându-se reciproc cu întrebări la care nu ştiu cine-ar mai fi în stare să răspundă decât însuşi Bunul Dumnezeu. Dacă aţi fi văzut brutele acelea cu testosteronul dând pe dinafară, v-aţi fi închipuit că erau o gaşcă de analfabeţi care-n cel mai bun caz ar fi fost în stare să citească eticheta unei sticle de bere.

În realitate sunt nişte genii. Ei pot răspunde la toate cele treizeci de întrebări obscure despre fapte diverse în mai puţin de 120 de secunde. Adică o întrebare la patru secunde - incluzînd aici timpul folosit de sportivii celebri care silabisesc întrebările.

L-am auzit o dată pe lingvistul şi scriitorul de opinie politică Noam Chomsky spunând că dacă vrei dovada că poporul american nu e idiot, ajunge să deschizi radioul la orice emisiune sportivă şi să fii atent la incredibila capacitate de memorare a evenimentelor. Este extraordinar - şi dovedeşte că mintea americanilor e vie şi sănătoasă. Doar că nu se ocupă cu nimic interesant sau captivant. Pariul nostru, a spus Chomsky, este să facem politica la fel de palpitantă şi captivantă ca şi sportul. Cînd reuşim asta, americanii nu mai contenesc să vorbească despre cine şi ce a făcut la WTO.

Dar pentru început, ei trebuie să poată citi literele WTO.

Există patruzeci şi patru de milioane de americani care nu pot citi şi scrie la un nivel superior clasei a patra - cu alte cuvinte, semianalfabeţi.

Cum am aflat de această statistică? Ei bine, am citit-o. Iar acum aţi citit-o şi voi. Aşadar am irosit deja o parte din cele abia 99 de ore pe an pe care le petrece americanul citind o carte - faţă de 1.460 de ore de privit la televizor.

Am mai citit că doar unsprezece la sută din populaţia Americii se oboseşte să citească un cotidian, cu excepţia paginilor comice şi a anunţurilor cu maşini la mâna a doua.

Aşa că dacă trăieşti într-o ţară cu patruzeci şi patru de milioane de persoane care nu ştiu citi - şi cu alte aproape două sute de milioane care ştiu să citească, dar nu o fac - ei bine, prieteni, trăim într-un loc înspăimântător. O naţiune care scoate pe bandă rulantă studenţi analfabeţi, şi SE DĂ PESTE CAP SĂ RĂMÂNĂ IGNORANTĂ ŞI STUPIDĂ n-ar trebui să conducă lumea - cel puţin nu până când majoritatea cetăţenilor ei va fi în stare să localizeze Kosovo (sau orice altă ţară pe care am bombardat-o) pe hartă.

Pentru străini nu este o surpriză că americanii, cărora le place să-şi savureze prostia, şi-au ales un preşedinte care rareori citeşte orice - inclusiv documentele sale informative - şi care crede că Africa e o naţiune, nu un continent. Un lider idiot al unei ţări idioate. În glorioasa noastră ţară a preaplinului, puţin înseamnă întotdeauna prea mult atunci când trebuie să-ţi pui capul la contribuţie pentru procesarea unor fapte şi cifre, pentru a gândi critic sau a înţelege orice altceva ce nu ţine de sporturi.

Idiotul nostru şef nu face nimic pentru a-şi ascunde ignoranţa - el chiar se mândreşte cu ea. Cu ocazia discursului de acordare a diplomelor pentru promoţia 2001 de la Yale, George W. Bush a explicat cu mândrie că el fusese un student mediocru la Yale. "Iar studenţilor de nota şapte le spun: şi tu poţi ajunge Preşedinte al Statelor Unite!" Partea în care ai nevoie de un tată fost preşedinte, de un frate guvernator al unui stat cu voturi lipsă şi o Curte Supremă plină de amici ai tatălui tău trebuie să fi fost prea complicată pentru a merita inclusă într-un discurs atât de scurt.

Ca americani, avem o serioasă tradiţie în a fi reprezentaţi de către oficiali de rang înalt ignoranţi. În 1956 candidatul propus de preşedintele Dwight D. Eisenhauer pentru funcţia de ambasador în Ceylon (azi Sri Lanka) a fost incapabil să numească atât primul ministru, cât capitala ţării, în timpul audierii de confirmare din Senat. Nici o problemă - Maxwell Gluck a fost confirmat oricum pentru post. În 1981, William Clark, candidatul propus de preşedintele Ronald Reagan pentru funcţia de Ministru de Externe Adjunct a recunoscut, la audierea de confirmare, lipsa unor cunoştinţe aprofundate despre afacerile externe. Clark nu avea habar care era poziţia aliaţilor noştri din Europa de Vest în privinţa amplasării de rachete nucleare acolo şi nu cunoştea numele prim-miniştrilor din Africa de Sud sau Zimbabwe. Nici o grijă - şi el a fost confirmat. Toate astea au netezit calea pentru Baby Bush, care nu reţinuse prea bine numele liderilor din India şi Pakistan, două dintre cele şapte naţiuni care posedă bomba atomică.

Iar Bush a studiat la Yale şi la Harvard.

Recent, un grup de 556 de studenţi aflaţi în ultimul an la cincizeci şi cinci de universităţi americane prestigioase (precum Harvard, Yale, Stanford) au fost supuşi unui test-grilă cu întrebări de nivelul liceului. Testul conţinea treizeci şi patru de întrebări. Aceşti studenţi fruntaşi au reuşit să răspundă corect la doar 53 la sută dintre ele. Un singur student a răspuns corect la toate.

Un copleşitor procent de 40 la sută dintre aceşti studenţi nu au ştiut când a avut loc Războiul Civil - chiar dacă li s-a dat o gamă largă de variante: A. 1750-1800; B. 1800-1850; C. 1850-1900; D. 1900-1950; sau E. după 1950. (Răspunsul este C., băieţi.) Cele două întrebări la care au excelat studenţii din anul Terminal au fost (1) Cine este Snoop Doggy Dog? (98 la sută au răspuns corect) şi (2) Cine sunt Beavis şi Butt-head? (99 la sută au ştiut). În ceea ce mă priveşte, Beavis şi Butt-head au reprezentat una dintre cele mai bune satire americane ale anilor '90, iar Snoop şi rapperii lui au multe de spus despre problemele sociale ale Americii, aşa că nu mă voi alătura celor care învinuiesc MTV-ul.

Ceea ce mă îngrijorează însă e faptul că politicieni precum senatorul Joe Lieberman din Connecticut şi Herbert Kohl din Wisconsin se leagă de MTV, când responsabilii pentru eşecul masiv al sistemului educaţional american sunt ei înşişi. Intraţi în orice şcoală publică şi există mari şanse să găsiţi săli ticsite, pereţi atinşi de igrasie şi profesori demoralizaţi. Într-o şcoală din patru veţi găsi elevi care "învaţă" după manuale publicate în anii '80 - sau mai demult.

De ce? Deoarece liderii politici - şi oamenii care îi votează - au hotărât că producerea unui bombardier în plus reprezintă o prioritate mai mare decât educaţia copiilor noştri. Ei ar organiza mai curând audieri despre caracterul depravant al emisiunii TV Jackass decât despre propria depravare: neglijarea şcolilor şi a copiilor, şi apărarea titlului de Cea Mai Tâmpită Ţară din Lume.

Urăsc să scriu aceste cuvinte. Iubesc ţara asta mare şi grasă şi pe ţicniţii care-o locuiesc. Dar în momentul în care se întîmplă să călătoresc într-un sat înapoiat din America Centrală, ca odată în anii '80, şi să aud un grup de copii de doisprezece ani explicîndu-mi îngrijorările lor cu privire la Banca Mondială, am sentimentul că ceva lipseşte în Statele Unite ale Americii.

---

Notă: Acest volum va fi lansat la Bucureşti, la Club Baza Militară, pe 19 iunie, la ora 21 şi la Cluj, pe terasa Muzeului de Artă, pe 24 iunie, la ora 21, în ambele cazuri lansarea fiind urmată de un concert al grupului URMA.