Băieții din barcă

Citiți cuvântul înainte și prologul acestei cărți.


Daniel James Brown este originar din Regiunea Golfului San Francisco, a studiat la University of California din Berkeley și apoi la cea din Los Angeles, UCLA. A predat scriere creativă la San Jose State University din Stanford și a devenit ulterior autor de nonficțiune narativă. Locuiește împreună cu familia, în apropierea orașului Seattle. Daniel James Brown a mai scris și The Indifferent Stars Above și Under a Flaming Sky, finalistă la premiul Barnes & Noble Discover. Ambele cărți au fost finaliste ale Washington State Book Award.
La Olimpiada de la Berlin, din 1936, nouă băieți, proveniți din familii de muncitori din vestul american, reușesc, la sfârșitul unei curse infernale de canotaj, să câștige medalia de aur, sub privirile furioase ale lui Hitler și ale miniștrilor săi.

Daniel James Brown spune povestea incredibilă a echipei americane de 8+1 la canotaj care, în peisajul dezolant al Marii Crize economice și în primii ani de ascensiune a nazismului în Europa, reușesc să arate lumii întregi ce înseamnă curajul, hotărârea și optimismul unei echipe în care fiecare luptă pentru cel de alături. Cartea s-a aflat timp de doi ani în topul bestseller New York Times.

Opt studenți, conduși de o echipă de antrenori cu metodă, au reușit să-l învingă pe Hitler la el acasă, la Olimpiada din 1936. O poveste superbă despre leadership, followership și fellowship. (Ascendis)



Joe Rantz și colegii lui de echipă s-au aliniat la balustrada feribotului și au privit în depărtare peste apă, punându-și mâna streașină la ochi ca să se ferească de sclipirea soarelui târziu de după-amiază. Trecuseră două ore de când îi învinseseră pe debutanții Californiei. Acum venise rândul echipei reprezentative a universității să se înfrunte cu băieții lui Ky Ebright.

Ce s-a întâmplat pe parcursul următoarelor câtorva minute s-a dovedit a fi una dintre marile curse de canotaj academic din istoria rivalității California-Washington. Imediat după cursă, Frank G. Gorrie, scriind pentru Associated Press, avea să transmită prin telegraf o relatare exuberantă, acasă în Est, către un auditoriu național: "Faimoasele schifuri de optari alunecau ca fulgerul pe oglinda însorită a apei, parcă legate laolaltă. Mai întâi unul, apoi celălalt, lua conducerea, dar niciodată mai mult de un metru. California a avut o umbră de avans la început, a pierdut teren la prima milă, prova i s-a ițit iar în față la o milă și jumătate, a rămas în urmă când washingtonienii au băgat «zece bătăi mari», de trei ori la rând, la marcajul de două mile, revenind în forță câteva clipe mai târziu".

Joe privea fascinat desfășurarea spectacolului dramatic. De nenumărate ori studenții de pe feribot au strigat spre Washington "hai mai tare", să ridice ritmul și să lase California în urmă. Californienii izbeau apa de-o albeau, într-o cadență viguroasă de 36 de bătăi pe minut, dar, pentru mai mult de două mile și jumătate, Harvey Love, cârmaciul Washingtonului, a ținut strocul constant, la un destul de relaxat 31, doar cât era nevoie ca barca lui să rămână în joc, punându-și băieții să țâșnească înainte cu "zece mari" doar când apărea pericolul să cadă prea mult în urmă, dar apoi revenind la strocul inițial, menținându-l constant, menajând energia echipajului. Abia când au ajuns să vadă barja cu marcajul liniei de sosire, după ce California încercase iar și iar să se desprindă și eșuase de fiecare dată, Love a strigat, în sfârșit:
- Acum! Băgați cărbuni!

Ritmul de bătaie a urcat la 38, apoi, aproape imediat, la 40. Barca washingtoniană a țâșnit înainte, cea a californienilor a ezitat un moment, și Washingtonul a trecut linia de finiș cu un pic peste o secundă în fața Californiei, cu un nou record al cursei, de 16 minute, 33 de secunde și 4 sutimi.

A fost o cursă tumultoasă, dar, mai mult de atât, a fost o lecție de abecedar pentru Joe și ceilalți debutanți, despre cum știa să câștige partida acel om care avea să devină de la toamnă antrenorul lor principal, Al Ulbrickson. În unele privințe, lecția a fost una pe care Tom Bolles deja o ilustrase atunci când ascunsese de Ebright cei mai buni timpi ai bobocilor și le explicase acestora de ce contează să-i lași pe californieni să se culce prea mult pe-o ureche. Pentru Joe, însă, învățămintele s-au întipărit privind cursa echipei reprezentative. Ca să înfrângi un adversar care îți este egal, poate chiar superior, nu era destul să dai totul din tine, de la început până la sfârșit. Trebuia să-ți depășești adversarul și în plan psihic. Atunci când ajungeai la momentul critic dintr-o cursă umăr la umăr, tu trebuia să știi ceva ce adversarul nu știa: că undeva în adâncurile sufletului tău mai aveai ceva în rezervă, ceva ce încă nu arătaseși, ceva care, odată dat la iveală, îl va face pe adversar să se îndoiască de el însuși, să șovăie exact când conta cel mai mult. La fel ca atâtea alte lucruri în viață, canotajul era în parte despre încrederea în forțele proprii și, în parte, despre a ști exact ce vrei în adâncul sufletului tău.


În zilele care au urmat cursei California-Washington din 1934, debutanții au căzut rapid într-o nouă perioadă de moleșeală. Zi după zi scoteau timpi dezolanți. De când îi bătuseră pe californieni, păreau că-și pierduseră toată concentrarea. Cu cât Tom Bolles răcnea mai mult la ei prin portavoce, cu atât mai îngălați păreau să devină.

Într-o după-amiază leneșă de mai, cu un soare cald poleindu-le spinările goale, câțiva dintre băieți au vâslit atât de letargic, încât n-au reușit să treacă repede prin fața unui remorcher care venea trăgând după el un șlep. Remorcherul se apropia amenințător de schiful lor, scuipând fum negru, șuierând ascuțit din fluier și cu sirena urlând la maximum. Cârmaciul, John Merrill, a stigat:
- Înapoi! Înapoi!

Băiatul de pe scaunul 4 s-a panicat și s-a aruncat stângaci peste bord, gata-gata să răstoarne barca. Remorcherul a cârmit tare la babord, a zgâriat ușor vârful schifului și a fost cât pe-aci să-l lovească pe băiatul care sărise în apă. Bolles, privind din șalupa lui, încremenise. L-a cules din apă pe săritorul care se înroșise tot la față, a pornit motorul șalupei și s-a îndreptat spre debarcader.

Băieții au vâslit înapoi spre campus în tăcere. Bolles îi aștepta. Ca un leu în cușcă s-a învârtit pe platforma debarcaderului, în sus și în jos, admonestându-i cu degetul pe băieții așezați în barcă. Va reclădi echipa din temelii, pentru Regata Poughkeepsie din iunie, a mârâit Bolles. Nimeni nu avea locul garantat în echipă, doar pentru că vâslise în schiful care obținuse o victorie atât de remarcabilă în fața californienilor. Joe a simțit că i se oprește inima în loc. Ceea ce păruse vremelnic o treabă sigură, era dintr-o dată în pericol să se destrame iar. În aceeași săptămână, a primit o notă de la administrație, anunțându-l că are calificative insuficiente la materia educație fizică, pe care se presupunea că o suplinește cu vâslitul în echipa de canotaj. Joe, care tocmai văzuse un scurtmetraj Paramount proaspăt intrat pe ecrane, cu un personaj de desene animate, Popeye Marinarul, a scris în caietul lui, în seara aceea: "Mi-s scârbit".

Pe la mijlocul lui mai, vremea din Seattle, cum are uneori cruzimea să facă la sfârșitul primăverii, s-a răsucit dinspre însorită spre urâtă, iar bobocii s-au trezit luptându-se din nou cu vântul vrăjmaș care le îngheța mâinile și le împingea valurile înspumate să se spargă de prova bărcii. Și totuși, spre marea surpriză a antrenorilor lor, cu cât vremea devenea mai rea, cu atât ei începeau să vâslească mai bine.

Vâslind în răspărul unui vânt tăios dinspre nord, într-una dintre acele zile umede și cenușii de la sfârșitul lunii mai, cu jerbe de stropi zburând de pe rame la fiecare degajare și cu apa pleoscăind pe fundul bărcii, Joe și coechipierii lui din prima barcă au terminat o probă de timp în 10 minute 35 de secunde - cu doar 4 secunde peste recordul acelui traseu. George Pocock văzuse performanța de la bordul lui Alumnus. După ce a ajuns înapoi pe mal, s-a dus la un reporter aflat în hangar, l-a acostat direct și i-a prezentat un verdict uluitor:
- Tom Bolles are un echipaj bun pe apă agitată, a spus el fără să ridice tonul, dar cu multă convingere. E la fel de bun ca toate celelalte pe care le-am văzut.

Venind de la Pocock, un om rezervat și modest, care nu era înclinat să exagereze în legătură cu nimic și cel mai puțin cu privire la abilitatea unui echipaj de boboci debutanți în canotaj, declarația era foarte aproape de statutul unei proclamații divine. Tom Bolles a încetat să mai pomenească despre reclădirea echipajului din temelii. Cei nouă băieți debutanți care bătuseră California vor merge, totuși, până la urmă, să concureze pentru campionatul național, în iunie, la Poughkeepsie.


În seara zilei de 1 iunie 1934, fanfara Universității Washington și peste o mie de suporteri s-au îngrămădit în sala de marmură, bogat ornamentată, a gării King Street din Seattle, ovaționând și cântând cântece de luptă în cinstea debutanților și a celorlalți canotori care se îmbarcau într-un tren Empire Builder, de pe magistrala Great Northern, care avea să-i ducă la Poughkeepsie. Bobocii, mai ales, erau foarte bine-dispuși. Puțini dintre ei ieșiseră vreodată din statul Washington; majoritatea nu merseseră niciodată cu trenul. Și uite-i acum, gata să traverseze întregul continent! Pentru niște băieți care crescuseră mulgând vaca, tăind lemne cu toporul și clădind stive de bușteni, care îi știau după numele mic pe jumătate din oamenii orășelelor de unde veneau, ai căror părinți le puteau povesti despre cum a fost prima dată când au văzut un automobil sau o casă cu lumină electrică, era îndeajuns ca să-i amețească.

Așezat pe scaunul plușat și uitându-se afară prin geamul verzui al vagonului de dormit Pullman, lui Joe parcă tot nu-i venea să creadă câtă lume se bulucea dinspre sala mare a gării spre peron. El nu fusese niciodată sărbătorit pentru nimic, nu-l aplaudase nimeni, dar uite că acum era aici, parte din ceva care era obiect de admirație, ba chiar de adulație. Îl umplea de mândrie, dar, în același timp, avea și un sentiment cumva de stânjeneală încordată și fără astâmpăr. Îi aducea în minte lucruri la care, în ultima vreme, se tot chinuia să nu se gândească.

În seara aceea, în timp ce trenul Empire Builder urca pe lângă cascadele din Stevens Pass și pornea apoi prin câmpiile aride ale grânarului din estul statului Washington, băieții au avut parte de o distracție nebună. S-au veselit până noaptea târziu, jucând cărți, spunând glume deocheate, gonind în sus și-n jos pe culoarul vagonului de dormit, aruncându-și unii altora o minge de fotbal, până ce au căzut frânți de oboseală și-au adormit duși în cușetele lor.

Veselia a reînceput a doua zi, când careva a scos de nu se știe unde un pachet de baloane. Au umplut baloanele cu apă de la toaletă, s-au instalat pe platformele zăngănitoare dintre vagoane și, în timp ce trenul ieșea din statul Montana și intra în Dakota de Nord, au început să arunce voioși cu baloane pline de apă spre orice țintă le ieșea în cale - vaci care pășteau pe câmp, mașini prăfuite așteptând la câte-o trecere de cale ferată, câini adormiți pe peroanele din gările câte unui orășel -, urlând de fiecare dată să cânte imnul canotorilor, "Bow Down to Washington", în timp ce trenul trecea duduind pe lângă victimele lor perplexe.

Mai târziu, Joe, căruia aventura baloanelor cu apă îi dăduse curaj, a scos din cutie chitara pe care o adusese cu el, în bagaj. Curioși, câțiva dintre băieții mai mari s-au adunat în jurul lui, uitându-se la el cum învârte cuiele de lemn din cordar și ciupește corzile ca să acordeze instrumentul. Cu ochii pe tastele metalice, concentrându-se pe apăsarea degetelor, Joe a început să ciupească corzile și să cânte, lansându-se în genul de melodii pe care le cântase când era la liceu - cântece de tabără și de cowboy, pe care le învățase la mina Gold and Ruby sau le prinsese ascultând radioul pe când trăia în Sequim.

La început, băieții doar s-au uitat lung la el în timp ce cânta; apoi, au schimbat priviri între ei, începând să chicotească și, în final, să huiduie și să ragă.
- Ian priviți aici la Cowboy Joe! a zbierat unul dintre ei. Un altul a răcnit pe culoar: Hei, băieți, veniți încoa' să-l auziți pe Rantz, vâslașu' trubadur!

Surprins, Joe a ridicat ochii și s-a oprit brusc din cântat, în mijlocul melodiei "Trandafirul galben din Texas". Roșu la față, dar cu fălcile încleștate și ochii reci ca gheața, și-a vârât repede la loc chitara în cutie și s-a retras în alt vagon.

Puține lucruri l-ar fi putut răni mai adânc pe Joe. Muzica era cea care îi înseninase cele mai posomorâte zile din adolescență. Îi atrăsese pe oameni spre el, în liceu, își făcuse prieteni datorită ei, ba chiar îl ajutase să-și câștige existența la Sequim. Era talentul lui, un motiv deosebit de mândrie. Acum, brusc și pe neașteptate, se întorsese împotriva lui, reamintindu-i câte lipsuri avea în materie de rafinament. Exact când începuse și el să simtă că face parte din ceva mai mare și mai important decât el însuși, era împins din nou afară.


Ajunși la New York în ziua de 6 iunie, canotorii din Washington și-au dus bărcile într-un hangar vechi și dărăpănat de pe malul vestic al fluviului Hudson, peste apă de Poughkeepsie. De fapt era o magazie. Înăuntru trăgea curentul, iar șandramaua scârțâia toată, cățărată pe niște pari subțiri deasupra apei, cu dușuri care pompau în capul băieților apă urât mirositoare, direct din fluviu.

Tom Bolles își mânase bobocii la apă chiar în aceeași zi, nerăbdător să vadă cum se vor descurca pe un traseu care nu le era familiar. Aceasta avea să fie prima dată când vâsleau pe un curs de apă curgătoare și nu pe un lac; prima dată, de fapt, când vâsleau oriunde altundeva decât pe Lacul Washington. Vremea nu semăna cu nimic din ce știau băieții de la ei de acasă - fierbinte și lipicioasă. După ce își căraseră barca, City of Seattle, până jos la apă, deja erau scăldați în sudoare. Se simțea o ușoară briză pe apă, dar până și vântul li se părea fierbinte ca o gură de furnal, când au suit în barcă. Și-au scos tricourile, le-au târât prin apa împuțită a fluviului și le-au tras înapoi pe cap, dar asta n-a făcut decât ca umiditatea să li se pară și mai de nesuportat. Bolles le-a spus că vâslească în amonte, într-un ritm de încălzire, timp de câteva minute. Apoi a urcat în șalupă și a început să-i urmărească. După ce a considerat că erau gata, a ridicat portavocea la gură și le-a spus să întețească ritmul până la un stroc de sprint. Băieții s-au împins în vâslele lor și au tras mai repejor, dar Bolles nici nu s-a sinchisit să se uite la cronometru. Putea să vadă cu ochiul liber că vâsleau mult sub ritmul lor cel mai bun. Mai rău, arătau rupți de oboseală, clar doborâți de căldură, și rătăceau dintr-o parte într-alta a cursului apei. Pe Lacul Washington erau în stare să facă față oricărei intensități a vântului și valurilor, dar aici, pe Hudson, erau altfel de valuri - lungi, lungi cât o zi de post, și loveau schiful dintr-o parte, făcând ca palele ramelor să se zbată în aer într-o clipă, iar în clipa următoare să se afunde în apă prea adânc. Efectul mareei și al curentului îi năucea. Apa însăși n-ar fi trebuit să se miște sub barca lor, n-ar fi trebuit să-i ducă în locuri unde ei n-aveau intenția să meargă. Bolles le-a strigat în portavoce:
- Aa... jungee!

Și le-a făcut semn cu mâna s-o pornească înapoi spre hangar. Va trebui să stea de vorbă cu Pocock.

Băieții, descurajați, și-au pus barca în rastel, au făcut duș cu apa caustică a fluviului și au pornit cu greu pe jos, de-a lungul căii ferate care mergea în paralel cu țărmul apusean, înainte de-a urca pieptiș faleza spre pensiunea lui Florence Palmer, unde aveau să fie cazați. Casa țărănească a doamnei Palmer era mică și tariful la fel. Produsele sărăcăcioase ale bucătăriei ei nu puteau nici pe departe să îndestuleze apetitul a două duzini de băieți înalți și vânjoși, plus antrenorii și cârmacii. Băieții au înfulecat tot ce li s-a pus în față și apoi au urcat obosiți spre camerele din pod, unde, înghesuiți câte șase în cameră, au încercat să doarmă în căldura umedă și sufocantă, pe niște culcușuri care arătau mai degrabă a instrumente de tortură, decât paturi.


Regata Asociației de Canotaj Academic de la Poughkeepsie era o instituție de legendă, cu rădăcini adânci în istoria canotajului american.

Primul mare spectacol de canotaj din America a fost o dublă întrecere organizată în portul New York, în 1824, între un echipaj de patru lopătari new-yorkezi concurând într-o barcă Whitehall cu rame, lungă de 24 de picioare și botezată American Star ("Steaua americană"), care se înfruntau cu patru marinari de pe o navă de război britanică aflată în vizită, într-o barcă similară, botezată Certain Death ("Moarte sigură"). Cu Războiul din 1812 nu foarte departe în timp și incendierea Casei Albe încă o amintire destul de proaspătă în minte, sentimentele erau destul de intense, mai ales de partea americană. Americanii au câștigat întrecerea, precum și premiul consistent de o mie de dolari, vâslind de la Battery la Hoboken și înapoi, în fața unei mulțimi entuziasmate la culme, numărând între 50.000 și 100.000 de spectatori - la data respectivă, cea mai mare adunare de americani care să fi privit vreodată un eveniment sportiv.

În anii 1830, au început să apară cluburi private de canotaj în diverse mari orașe americane, iar în anii 1840 existau și câteva colegii din Est care își alcătuiseră echipaje. Prima competiție de canotaj academic din America - și, de fapt, primul eveniment sportiv de orice fel între echipe reprezentative ale unor instituții de învățământ superior - a avut loc între Harvard și Yale, în 1852, pe Lacul Winnipesaukee din New Hampshire. După 1859, Regata Harvard-Yale s-a ținut în fiecare an, cu câteva întreruperi - războaie importante care i-au luat pe tinerii bărbați de la fiecare școală și i-au dus spre alte ocupații, mult mai primejdioase. În aproape tot acest timp, a fost unul dintre evenimentele sportive de prim rang ale țării. În 1869, Harvard s-a înfruntat cu Oxford, cea mai de elită instituție academică a Marii Britanii, într-o cursă pe Tamisa. Vâslind în fața unei mulțimi imense, oxfordienii i-au bătut pe harvardieni, dar evenimentul a fost atât de larg difuzat în Statele Unite, încât a produs o adevărată explozie de interes pentru canotaj. De asemenea, a acordat acestui sport o aură de elitism care dăinuie până-n ziua de azi.