Cuvânt înainte și prefață la Băieții din barcă

Citiți un fragment din această carte.


Mă regăsesc perfect în trăirile protagoniștilor acestei cărți plină de energie, optimism și inspirație. Așa cum simte, într-un fel misterios, Joe Rantz, "barca" băieților nu este doar ambarcațiunea și echipajul. Este munca întregii echipe din spatele lor, este un vis îndeplinit prin multă ambiție și perseverență și este, mai ales, un spirit aparte; acela de a trage împreună pentru un obiectiv asumat.

Salut apariția acestei cărți și ideea editurii de a oferi povești din sport, care pot fi lecții utile și pentru cei care nu se pregătesc de o carieră sportivă. Gândiți-vă la sport ca la un bun "antrenor". Sportul este mai mult decât concursuri, victorii (sau înfrângeri), spectacol sau un ambasador al țărilor participante la o competiție. Este mai mult și decât căzături, bătături, antrenamente și pregătire pentru luni și ani de zile; este un mod de a gândi, pe care îl duci cu tine, în viață, în tot ce faci. Este disciplina de care ai nevoie, ca individ, și solidaritatea pe care o construiești, ca membru al echipei.

Sportul nu e un exercițiu solitar, chiar dacă e un sport individual, și medaliile nu-i aparțin doar campionului. Iar campion poți fi în orice domeniu, trebuie doar să vrei.
"Important e să participi"? Pierre de Coubertin așa susține. Și, ce-i drept, nu prea îți vine să-l contrazici pe fondatorul CIo și părintele Jocurilor Olimpice Moderne. Atâta doar că spiritul de contradicție crește neîngrădit și se împrăștie prin continente, epoci istorice și culturi.

Printre cei atinși de bunul microb al contradicției se numără și nouă americani care, instalați într-o barcă, nu desfid doar definiția lirică a baronului de Coubertin, ci și încruntătura lui Adolf Hitler, întinsă peste ediția berlineză din 1936 a Jocurilor. Hitler acceptă până la urmă întrecerea, deși nu-i vede rostul. Chiar așa, ce să cauți - tu, evreu, tu, negru, tu, arab - în Germania arienilor? Ce rost are o competiție în care câștigătoarea nu poate fi alta decât rasa pură? Uite că are, spun cei nouă și se pun pe treabă. Spre titlul olimpic la 8+1, dar nu numai. Cu vâslele tăind apa, "băieții din barcă" se iau la trântă cu istoria, cu prejudecățile lumii și cu greutățile zilei: foame, boală, deziluzie, criză, cenzură.

Daniel James Brown, autorul acestei fascinante odisei a încăpățânării, are cursa lui: documentare excepțională, interviuri cu urmași ai celor nouă eroi și nu numai, muncă de bibliotecă și arhivă. Rezultatul? Poate un spor de cearcăne și dioptrii pentru Brown. Cu siguranță, o formidabilă aventură pentru cititori. Băieții din barcă, iată o carte care nu se citește, se devorează. De ce? Fiindcă în Daniel James Brown par să-și fi dat întâlnire J. R. Moehringer, Ring Lardner și Ernest Hemingway. Și fiindcă e înviorător să citești un thriller socio-politico-sportiv despre nouă oameni care, din mijlocul apei, au râs preț de șase minute de fanaticii de pe maluri. Îi cheamă Hume, Rantz, White, Day, Morris, Hunt, McMillin, Adam și Moch. Și au iscălit împreună o declarație în care scrie că important nu e doar să participi.



Cartea aceasta s-a născut într-o zi rece și ploioasă de sfârșit de primăvară, când m-am cățărat peste gardul din șipci de cedru care îmi împrejmuiește pășunea și mi-am croit drum prin pădurea udă până la casa modestă de lemn, în formă de A, în care Joe Rantz zăcea pe patul de moarte.

Nu știam decât două lucruri despre Joe când am bătut la ușa fiicei sale, Judy, în ziua aceea. Știam că, la 75 de ani, coborâse de pe munte bușteni de cedru, trăgându-i cu mâinile goale, apoi tăiase cu securea șipcile și țărușii, ridicând un gard de 675 de metri liniari împrejurul pășunii, peste care tocmai sărisem - o sarcină herculeană care mă face să scutur din cap, minunându-mă, ori de câte ori mă gândesc la ea. Și știam că fusese unul dintre cei nouă tineri din statul Washington - băieți de fermieri, pescari și cherestegii - care au șocat atât lumea canotajului, cât și pe Adolf Hitler, câștigând medalia de aur la proba de 8+1, la Olimpiada din 1936.

Când Judy a deschis ușa și m-a poftit în camera ei de zi primitoare, Joe era întins pe un fotoliu cu spătar ajustabil, cu picioarele ridicate, cât era de lung, la cei peste un metru nouăzeci ai săi. Purta un costum gri de trening și botoși călduroși, de un roșu strălucitor. Avea o barbă albă și rară. Pielea îi era pământie, iar ochii umflați - ca urmare a insuficienței cardiace din pricina căreia se stingea. În apropiere se vedea un tub de oxigen. În soba cu lemne, focul trosnea și șuiera. Pereții erau acoperiți cu fotografii vechi de familie. Pe peretele îndepărtat se vedea o vitrină doldora cu păpuși, cai și vase de porțelan pe care erau desenați trandafiri. Ploaia răpăia pe fereastra care dădea spre pădure. La combină se auzeau în surdină melodii de jazz din anii '30 și '40.

Judy m-a prezentat, iar Joe mi-a întins o mână neobișnuit de lungă și subțire. Judy îi citise una dintre cărțile mele, iar el voia să mă cunoască și să vorbim despre ea. În tinerețe fusese, printr-o extraordinară coincidență, prieten cu Angus Hay Jr. - fiul unei persoane care avusese un rol central în povestea acelei cărți. Astfel că am vorbit despre asta o vreme. Apoi conversația a început să se îndrepte către propria lui viață.

Avea vocea subțire și slabă, gata să se întrerupă dintr-o clipă în alta. Din când în când se oprea și se așternea tăcerea. Însă, încet, îndemnat cu grijă de fiica sa, a început să depene câteva frânturi din povestea vieții sale. Evocându-și copilăria și prima tinerețe, în timpul Marii Crize, a vorbit poticnit, dar cu fermitate despre o serie de greutăți pe care le îndurase și obstacole pe care le depășise, poveste care, cum stăteam și luam notițe, inițial m-a surprins, apoi m-a uluit.

Dar abia după ce s-a apucat să vorbească despre cariera sa de canotor la Universitatea Washington a început, din când în când să plângă. A povestit despre arta canotajului, despre schifuri și vâsle, despre tactică și tehnică. A rememorat ceasurile lungi petrecute pe apă, sub ceruri cenușii precum oțelul, victoriile zdrobitoare și înfrângerile evitate ca prin urechile acului, călătoria în Germania și cum au mărșăluit sub ochii lui Hitler, pe stadionul olimpic din Berlin, și despre tovarășii săi de echipă. Însă niciuna dintre aceste amintiri nu l-au făcut să izbucnească în lacrimi. Dar când a încercat să vorbească despre "barcă", vorbele au început să i se poticnească, iar ochii albaștri strălucitori i s-au umplut de lacrimi.

La început am crezut că se referea la Husky Clipper, schiful de curse în care vâslise pe drumul spre glorie. Sau că era vorba despre tovarășii săi de echipă, de grupul neverosimil de tineri care reușise una dintre cele mai mari realizări din canotaj. În cele din urmă, uitându-mă cum Joe se străduia întruna să își recapete cumpătul, mi-am dat seama că "barca" era ceva mai mult decât doar schiful sau echipajul acestuia. Pentru Joe, le cuprindea, dar totodată le transcendea pe amândouă - era ceva misterios și aproape dincolo de orice definiție. Era o experiență împărtășită - un lucru singular care se dezvăluise într-o frântură privilegiată de timp, demult apus, când nouă tineri inimoși au trudit laolaltă, au tras cu toții ca unul, au dat tot ce aveau unul pentru altul, legați pe vecie prin mândrie, respect și dragoste. Joe plângea, cel puțin în parte, pentru pierderea acelei clipe, dar mult mai mult, cred, pentru pura frumusețe a acesteia.

Pe când mă pregăteam să plec în după-amiaza aceea, Judy a scos medalia de aur a lui Joe din vitrina de sticlă și mi-a dat-o. În timp ce o admiram, mi-a spus că dispăruse cu ani în urmă. Familia răscolise toată casa lui Joe, dar în cele din urmă se dăduseră bătuți, considerând-o pierdută. Abia mulți ani mai târziu, când renovau casa, au găsit-o ascunsă în pod, într-un strat de material izolant. Se pare că unei veverițe îi căzuse cu tronc aurul scânteietor și dosise medalia în bârlogul ei, ca pe o comoară personală. Cum stăteam și o ascultam pe Judy povestindu-mi întâmplarea, mi-a trecut prin cap că povestea lui Joe, ca și medalia, rămăsese ascunsă, ferită de ochii lumii pentru mult prea mult timp.

I-am strâns mâna lui Joe, i-am spus că aș dori să revin și să mai stau de vorbă cu el și că aș vrea să scriu o carte despre vremurile când făcuse canotaj. Joe mi-a apucat mâna și mi-a răspuns că i-ar plăcea, iar apoi vocea i s-a poticnit din nou și m-a avertizat cu blândețe: "Dar nu doar despre mine. Trebuie să fie despre barcă."