Îl simt ca o părere cum tremură şi tace
e-un cal prelung de ape şi coamă de fuior
las urme de copite iar calul se preface
în ce eram-nainte şi ce puteam să mor
alerg pe cîmpuri seara ca să mă-ngrop în soare
pe vremea cînd amurgul mi se năzare rîu
un nor de praf m-ascunde şi miezul lui mă doare
iar depărtarea-mi arde grumajii ca un frîu
de voi ajunge-acolo din goana-nvolburată
voi nărui văzduhul cu pieptul asudat
apoi din nou tăcere şi nimeni niciodată
nu va găsi cărarea prin care am plecat.
Timişoara, secolul trecut
0 comentarii
Arhiva rubricii
Șapte strofe de Paște, John Updike, traducere de Ioana IeronimIsus din copilărie, Vasile VoiculescuLaudă pietrei, François Cheng, traducere de Ioana IeronimSă uităm înseamnă să nu mai scriem, Ioan T. MorarAutoportret, Linda Pastan, traducere de Ioana IeronimToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
Poezia săptămâniiNichita StănescuDiscursuriTranslatioPictografiiEpistole indiscreteCrime perfecte (în La minor)Legile HazarduluiPublicitate