Baladă imaginară

Îl simt ca o părere cum tremură şi tace
e-un cal prelung de ape şi coamă de fuior
las urme de copite iar calul se preface
în ce eram-nainte şi ce puteam să mor

alerg pe cîmpuri seara ca să mă-ngrop în soare
pe vremea cînd amurgul mi se năzare rîu
un nor de praf m-ascunde şi miezul lui mă doare
iar depărtarea-mi arde grumajii ca un frîu

de voi ajunge-acolo din goana-nvolburată
voi nărui văzduhul cu pieptul asudat
apoi din nou tăcere şi nimeni niciodată
nu va găsi cărarea prin care am plecat.



Timişoara, secolul trecut