Nici nu aş avea cum altfel să îmi îndrept toată atenţia şi toate energiile către un alt început, într-o ţară complet necunoscută, decât făcând ordine în aceste vrafuri de hârtii, în trecutul meu. O readucere în minte a multor lucruri pierdute cu adevărat sau doar deliberat învăluite în uitare, într-o pseudo-uitare, aşteptând răbdătoare să fie redescoperite, stârnind zâmbete, nostalgii, regrete. Un prilej de control a evoluţiei unei răni doftoricite şi pansate. Nu umblaţi la pansament, lăsaţi rana acoperită, încercaţi să uitaţi de ea şi să duceţi o viaţă cât mai normală, o astfel de abordare a situaţiei de criză va grăbi vindecarea; contează mult cum gândiţi; contează să vă lăsaţi atenţia acaparată de orice altceva, de muncă, de copii, de achiziţionarea unei maşini noi, de exemplu; şi veniţi la control peste trei zile, vom schimba pansamentul de câte ori va fi nevoie, până când se va închide rana, veţi vedea că, treptat, cu răbdare, va rămâne doar o cicatrice; când o veţi privi, o să vă amintească de acest lucru neplăcut, dar nu va mai exista nici un pericol, veţi fi fiind deja la adăpost de orice complicaţie; o să vedeţi, chiar dacă azi pare de neconceput să zâmbiţi, la un moment dat va fi posibil s-o faceţi fără nici un efort, cu sinceritate, din toată inima.
Ziarele, revistele, broşurile merg toate la coşul de gunoi. În schimb, fiecare pagină pe care tremură scrisul meu neregulat, înghesuit, vertical, îmi rămâne prinsă de degete şi nu pot să hotărăsc dacă o arunc sau nu până nu o parcurg măcar oblic, cuprinzând repede cu privirea întregul, bucata de timp pe care o reprezintă, întâmplarea sau trăirea care i-a dat naştere.
Mi-au amorţit picioarele şi simt nevoia să schimb poziţia. Am nevoie să stau mai comod, mai ales că mi-a ajuns sub ochi o însemnare a cărei dată scrisă în colţul din dreapta, sus, îmi arată cu precizie că, doar cu doi ani în urmă, căpătasem o rană care părea atunci fără leac. Mă întind pe burtă, lângă pisica făcută colac, şi citesc concentrată, imaginile se derulează ca într-un film vechi, alb-negru, cu sonor prost, strident pe alocuri:
*
Mă simt ca o caraghioasă, dar, hmmm, acesta e adevărul: iubesc un bărbat, de un an şi ceva. Am încercat în fel şi chip să mi-l scot din minte: am reînceput să fumez, după ce, de cinci ani, nu mai pusesem tutun pe limbă; am făcut curăţenie generală în apartament, am zugrăvit, am pus parchet, mi-am cumpărat mobilă nouă, am schimbat uşa de la intrare; am ieşit cu prietenii la bere, am pierdut nopţile la palavre plăcute sau plictisitoare; mi-am cumpărat cărţi, haine, pantofi; am plecat în vacanţă; am băut bere de una singură seara şi l-am sunat ca să-i fac silă şi să-l determin să nu-mi mai vorbească niciodată. Îi spuneam: Vino să bem împreună o bere! Şi-mi răspundea galanton: Nu pot, sunt ocupat. Dar... ciocnesc cu tine! Până azi nici unul din tertipurile mele ca să-l uit nu a dat randament. A trecut ceva timp de când i-am dat pace. Ce povară trebuie să fi fost pentru el iubirea mea! Ce plictisitoare! Eu ca eu, mă descurc. Dar el? Cunoscându-l, mi-e milă de cât suferă ştiind cât de mult a rănit un biet suflet...
De la milă la dispreţ nu e decât un pas.
Îl visez deseori, tăcut mereu, fumând. Mă trezesc în toiul nopţii cu imaginea lui în minte şi nu mai adorm până spre dimineaţă. Fumez şi eu. Tac şi eu. Ba nu, câteodată mai vorbesc cu pisica, ea fiind singura suflare de pe-aici, îngrijorată de starea mea ba nervoasă şi insomniacă, ba excesiv de tandră şi mai generoasă ca niciodată cu whiskas-ul, de parcă şi ea, pisica ar fi dat în bulimie, odată cu mine.
E miezul nopţii, afară plouă, se aud picăturile monotone - aproape că bubuie, nemernicele! - pe tava de tablă pe care guguştiucii şi porumbeii găsesc grăunţe puse de doamna Cărmăluţă, - Hi, hi, hi, ce nume stupid! Dar i se potriveşte! Chiar seamănă cu o cărmăluţă! -, vecina mea de optzeci de ani, nu cea din stânga, surdă dar sprintenă - urcă mai repede decât mine cele patru etaje! -, ci cea din dreapta, care suferă de migrene şi tot timpul e legată cu un batic la frunte, iar în batic - mi-a spus mie odată, când m-a prins pe palier şi eu mă grăbeam de mama focului - pune felii de cartof crud, care au o acţiune terapeutică in-cre-di-bi-lă! Un miracol!
Eu fumez, cu fruntea în palmă şi filoscofez. Mi se pare atât de ciudată afecţiunea asta obsesivă care apare brusc faţă de cineva străin - un necunoscut, în fond! - senzaţia pe care o ai că viaţa se opreşte în loc când el nu e prezent, ca şi cum nisipul dintr-o clepsidră rămâne suspendat, încremenit în cădere, apoi apare el şi - culmea! - nisipul curge din nou, vertiginos chiar - uneori ţi-e şi ciudă că nu alunecă mai lent prin strâmtoarea corpului de sticlă - şi, odată cu el, prin vene curge nu sângele, ci fericirea însăşi. Exagerez? Spun cuvinte mari? Poate. Dar, de ce nu? Prin urmare nu şterg termenul (deşi mă sperie groaznic), îl păstrez şi îl repet curajoasă: fe-ri-ci-re! Îl mai spun o dată, cu majusculă: Fe-ri-ci-re! Închid şi ochii când spun asta, ca să nu mai văd realitatea din jur şi să-mi dispară îndrăzneala.
Îmi face o plăcere - patologică aproape, brrr... mi-e frică de chestii de-astea patologice, şi nu degeaba (tot păţitu-i priceput, iar cine s-a fript cu ciorbă, suflă şi-n... iubire), dar lasă, o să mă gândesc mai târziu la asta! - să tot rememorez începuturile. De ce oare gândul la acest început a rămas unicul refugiu, singura insulă de pământ solid printre atâtea nisipuri mişcătoare, după resemnarea amăruie? Poate pentru că începutul fusese frumos? Dar eu parcă am avut capul în traistă, nu m-am dumirit că ce mi se întâmpla era minunat, miraculos. M-am dumirit mai târziu, aşa că începutul relaţiei noastre trecuse fără ca eu să fiu prea prezentă. Eşti muza mea. Super! Să dea Dumnezeu să dureze! Groaznic trebuie să fie momentul transformării muzei în mimoză, mi se sugerase. Iar eu, naivă, mă credeam la adăpost de o asemenea lamentabilă ipostază, pentru veşnicie. Îmi făceau plăcere sms-urile lui, E-mail-urile lui - schimbam în fiecare zi câte treizeci, patruzeci de mesaje -, dar trecuse ceva timp, poate două luni, până când ajunsesem să îmi dau seama că eram îndrăgostită. Iubito, simţi braţul meu care îţi cuprinde mijlocul? Începusem să-l simt. Wow, îmi plaaace!
Da, dar nu-i mai plăcea lui! Surpriiise! Totul se roteşte brusc cu o sută optzeci de grade! Ca atunci când răstorni tortul cu fructe din tavă pe platou, cu o mişcare bruscă! Mişcarea e aceeaşi. Toată lumea se întoarce cu fundul în sus! Mă răstorn şi eu împreună cu ea, prin urmare merg în mâini, gândesc cu călcâiele şi... cam astea ar fi circumstanţele atenuante pentru faptul că nu am avut tăria să mă opresc cu decenţă când mi se spusese - destul de explicit - că era cazul s-o fac. Mai mult decât atât, după ce că trebuia să suport sângele-n cap şi presiunea respectivă, şi nu e deloc uşor, credeţi-mă! - uneori totul se clătina puternic. La fel ca atunci când faci aripioare prăjite, cu susan şi cu sos Heinz - reţetă simplă şi rapidă: după ce prăjeşti aripioarele, le pui într-un castron, verşi peste ele o sticlă întreagă de sos şi torni un pachet de seminţe de susan, pe urmă acoperi castronul şi pac! Începi să scuturi zdravăn castronul, să smângăleşti bine aripioarele cu sos şi să se lipească seminţele de susan de ele! Delicios! Garantat! - Şi, astfel clătinată, aproape că îmi pierdeam echilibrul, mişcându-mă dezordonat în năclăiala sosului cotidian, cu gust şi miros insuportabil.
Ce-i drept, deşi mă tot străduiesc să rămân în picioare, nu mi-a reuşit mereu faza asta cu echilibrul. Am căzut. La propriu. De mai multe ori. Cel mai idiot m-am simţit când m-am trezit lată pe carosabil (nu era zăpadă, nu era gheaţă, era perfect uscat, deşi era în douăzeci februarie), cu rucsacul la doi metri de mine, cu geaca plină de noroi, pantalonii rupţi şi genunchiul ferfeniţă. Ca amintire, păstrez azi o cicatrice roşie-vineţie pe genunchiul drept, aşa cum păstrează adolescentele prima floare primită de la primul iubit, presată şi lipită cu scotch pe pagina jurnalului unde, cu scris tremurat de emoţie, povestesc patetic cum s-a consumat preţiosul gest. Era dimineaţă, fusesem la el, alergasem să prind autobuzul pentru că eram în mare întârziere, zăbovisem cu el la cafea, dilatând timpul mai mult decât putea să-mi permită şi cel mai îngăduitor şef din lume.
Totuşi, pentru moment îmi era imposibil să pot să nu îl chem în minte în fiecare seară, înainte de culcare. Şi zău că nu îmi trebuia mult după ce închideam ochii şi mă concentram un pic ca să mă aflu la el sau el la mine. Dar mai mult îmi plăcea să merg eu la el. Camera lui era plină de mister, lumina nu pătrundea niciodată cu putere, semiîntunericul era stăpân indiferent de ora zilei, iar noaptea era beznă, perdelele albastru închis nu lăsau nici o geană de lumină de la felinarul - o lumină gălbuie, palidă, în noapte - care veghea blocul, chiar în dreptul ferestrei lui, să pătrundă în cameră. Scrumiera era întotdeauna pregătită la îndemână şi se umplea repede de chiştoace, apoi era golită ca să poată fi umplută iar, în scurt timp. Fumul de ţigară învăluia obiectele şi le estompa contururile, nimic nu mai era clar, nici mintea nu rămânea limpede, nici cuvintele nu mai aveau înţelesuri sigure, deveneau ambigue, apoi se răreau treptat, până când dispăreau complet, pe masă rămâneau maldărele de cărţi peste care trona DEX-ul (generoasă sursă de mişto-uri şi hlizeală!), ciocolata Milka, alunele şi fisticul, paharele cu bere, bricheta şi pachetele cu ţigări, tot restul dispărea într-un decor difuz, din ce în ce mai greu de pătruns. Apoi intrau în acţiune privirile, gesturile, respiraţiile, corpurile împletite o vreme. Poţi, te rog, să îmi chemi un taxi? Întotdeauna putea. Nu spunea niciodată: Rămâi! Sau poate că a zis prima dată: Nu vrei să rămâi, nu? Ajungeam acasă tristă şi mă trezeam singură, când de fapt nu voiam altceva decât să mă ţină el în braţe.
Mai târziu aveam să rămân cu de la mine putere, deşi ştiam că îl stânjenesc. Îşi dorea să rămână singur (mai mult ca sigur!), să îşi savureze inconştient şi imbecil victoria asupra dispreţuitului sex frumos
. Când s-a întâmplat să rămân la el, a fost ca şi cum aş fi rămas tot singură, pentru că dărnicia gesturilor lui iubitoare era înlocuită de răceală, sforăituri şi cam atât. De fapt, cred că sunt nedreaptă. Totul e încâlcit, neclar, un amestec de iţe ciudate, de toate culorile, nuanţele şi texturile, pe care nu le-am descurcat niciodată, el a abandonat din indiferenţă, iar eu am rămas să mă întreb ce mi s-a întâmplat - mi-a căzut vreun meteorit în creştet? sau poate chiar doi? - şi de ce mă simt atât de apropiată de cineva căruia nu îi pasă de mine?
Îi trimit Adinei un E-mail:
Nimic nu e mai trist decât întoarcerea mea acasă, drumul pe care îl fac de la el la mine, seara târziu. Acum taxiul a fost unul galben, m-am aşezat, ca de obicei, pe bancheta din spate. Pe geamuri se prelingeau picături slabe de ploaie. Şoferul începuse să-mi spună ceva, dar când văzuse că tac şi tot tac, se oprise. Atunci, când vocea lui groasă a încetat să mai bâzâie, mi-am dat seama că încercase să îmi povestească ceva. Nu auzisem, nu desluşisem nimic. Tot timpul îmi dorisem să se întâmple un accident în care eu să mor. Îmi doream moartea, mi se părea o soluţie simplă, bună pentru toată lumea. Şoseaua lucea, luminile palide se întindeau pe asfalt, pe geamurile maşinii sclipeau broboane mărunte de ploaie, trotuarele erau pustii, orele erau înaintate, semafoarele pulsau intermitent în portocaliu difuz, iar eu îmi doream să mor. Taxiul zbura în noapte, în noaptea care nu ducea nicăieri.
*
Pisica sforăie zgomotos. Soarele a coborât pe podea şi ne învăluie pe amândouă într-o căldură blândă, plăcută. Mă răsucesc pe spate şi îmi pun mâinile sub cap. Fixez un punct în tavan, câteva secunde, fără să mă gândesc la nimic. Apoi mă ridic brusc, trezesc pisica lovind-o din greşeală. Mă priveşte somnoroasă, cu ochii pe jumătate închişi, două dungi galbene ca mierea, scăpărând din blana neagră, lucioasă. Îmi torn cafea în cană (de câţiva ani m-am lăsat iar de fumat) şi îmi reiau locul, aşezându-mă turceşte pe podea. Fac un cocoloş din foile pe care tocmai le-am citit şi fixez, zâmbind, fără (prea mari) regrete, coşul de gunoi: punct ochit, punct lovit!