mă îndrăgostesc şi mă dezîndrăgostesc zilnic

Am văzut acum două zile un TED Talk despre dragoste şi romantism^[i]. Pe scurt, romantismul din secolul al XVIII-lea ne-a influenţat atât de tare, încât am ajuns să credem că partenerul nostru de viaţă trebuie să fie o fiinţă perfectă cu care să ne conectăm din prima. Ironia e că tu trebuie să fii perfect pentru el/ea şi el/ea pentru tine, deşi amândoi vedeţi în oglindă un imperfect, un om plin cu defecte şi greşeli.

Pentru mine, totul a început cu un băiat care a venit într-o seară, la o petrecere, la mine, uşor ameţit, spunându-mi că mă iubeşte şi că vrea să ne căsătorim. Purta un palton cu o mărime sau două mai mari şi și stătea oarecum nesigur pe cele două picioare. Eu purtam o rochie neagră, aveam părul prins şi doar rimel. L-am recunoscut, îl văzusem la o altă petrecere, unde tot ce am schimbat au fost multe priviri insistente şi prenumele noastre.
Un an mai târziu, mă trezesc cu el spunându-mi că mă iubeşte.

O reacţie normală ar fi fost să râd şi să plec de lângă el. Am râs, mult- şi am rămas.
- Nu poţi să mă iubeşti dacă nu mă cunoşti!
- Ba da. Te iubesc. Te iubesc.
- Cum adică mă iubeşti?
- Nu ştiu. Pur şi simplu te iubesc.
- Bine.

Am hotărât să rezolv neînţelegerea. El zicea că mă iubeşte, eu îl contraziceam că n-avea cum.
Ne-am îndepărtat de zgomot şi am mers pe o bancă. El bea bere, eu - nimic. El se îmbăta din ce în ce mai tare, şi o ţinea într-una cu povestea lui despre mine, iar eu încercam să-l ascult şi să-l înţeleg.
- Hai mai bine să ne jucăm ceva. Şi aşa o să vedem dacă chiar ai cum să mă iubeşti.
- Dar te iubesc oricum! Iubirea e fără orgoliu, e naturală, vine direct. Iubesc şi atât. Iubesc înainte să cunosc.
- Bine, cum zici tu. Jocul e aşa: eu îţi pun o întrebare despre tine, orice, fără limite, şi tu-mi răspunzi. După asta, îmi pui tu o întrebare la care să răspund. Fără întrebări sau răspunsuri prea lungi. Ok?
- Ok.

Pauză.
- Încep eu? întreb.
- Da.
- De ce ai venit aici?
- Unde, pe bancă?
- La petrecere!
- A, ca să mă distrez.

Pauză. Mă uit urât la el.
- Ce?
- Trebuia să pui o întrebare!
- A... A! Scuze. Iartă-mă. Scuze.

Pauză.
- Nu ştiu ce să te întreb.
- Orice! Ce vrei! Nu-mi pasă.
- Câţi ani ai?
- 19. Tu?
- 24.
- Gata. Eu am pus întrebare. Acum tu.
- Iar eu?
- DA!
- Îţi plac animalele?
- Da. Am şi câini şi pisici.
- Câte?
- Nu era rândul tău! Te înţelegi bine cu părinţii tăi?
- Depinde.

De aici nu mai continui. Conversaţia a mers destul de greu. În vreo oră şi ceva s-au strâns maxim 5 întrebări din partea lui şi foarte foarte multe din partea mea (de la un moment dat am trişat şi nu am mai ţinut cont de regula alternării întrebărilor). A fost plăcut.

Următoarea zi sunt deja cu el într-un restaurant de lângă facultatea mea, după cursuri. Acolo stăm şi mâncăm şi jucăm cărţi încontinuu.
Facem asta deja de o săptămână. Ne-am plictisit de cărţi şi de restaurantul ăsta, aşa că mergem la o terasă să jucăm şah.
- Îţi dai seama cum ne vede lumea din exterior acum? mă întreabă el.
- Adică?
- Probabil zic: "Uite-i şi pe nebunii ăştia cum vin în fiecare seară aici şi joacă şah ca nişte obsedaţi."

Două luni mai târziu începe covid-ul şi auzim de carantină când suntem împreună într-un Uber. Fiecare la geamul lui, ţinându-ne de mână. Cumva am simţit că ceasul începe să ticăie pentru noi. Începusem să simt şi eu că-l iubesc, iar de două luni nu stătusem nici o zi separaţi.
- Mă iubeşti? îl întreb.
- Da, normal.
- Chiar?
- Da.
- Zi-mi.
- Te iubesc.

Nu-i răspund, chiar dacă vreau s-o fac. În schimb, îi zâmbesc.

Am ajuns acasă, cu gândul că o să stăm doar două săptămâni unul fără celălalt. După o săptămână, perioada s-a prelungit la trei săptămâni, apoi la patru şi tot aşa, până am stat aproape două luni fiecare la casa lui.

N-am putut să fac nimic altceva decât să stau pe telefon vreo 14 ore pe zi, ba pe Zoom la cursuri, ba cu el pe Facetime, ba cu el prin mesaje. N-am putut să citesc nimic până la capăt, să văd vreun film cap-coadă sau chiar să fac o temă întreagă.

Am crezut că o să se despartă de mine. Mi-era frică. I-o recunoşteam zilnic. Deşi simţeam că şi asta înrăutăţeşte situaţia, nu mă puteam abţine. Ideea de suflete-pereche şi romantismul prin care funcţionăm noi m-a ţinut alături de el. El zicea că două luni din viaţa noastră împreună până la bătrâneţe nu contează deloc. Uneori îl credeam, alteori nu.

Într-un final, n-am mai suportat restricţiile, panica şi conversaţiile doar la telefon şi am plecat să-l văd. Arăta aşa diferit când l-am văzut. Eram obişnuită să-l văd pe un ecran mic, de la gât în sus. Îi uitasem înălţimea, profilul, felul în care îi miroseau hainele.
- Ce ciudat mi se pare că arăţi! îi zic, îmbrăţişându-l.
- Adică arăt ciudat?
- Nu ştiu, e foarte ciudat să te văd în viaţa reală. Nu-mi vine să cred.

Trec luni. În care eu uneori mă îndrăgostesc, apoi mă dezîndrăgostesc şi apoi mă îndrăgostesc din nou. De fapt, învăţ cum e să iubeşti.

Credeam că iubirea te face mereu să te simţi fericit, împlinit şi că e rezolvarea tuturor problemelor. La fel cum credeam şi că există suflete-pereche şi oameni perfecţi. Am învăţat că iubirea doare şi că sufletul cuiva devine perechea tanumai dacă nu renunţi imediat ce simţi că a apărut o problemă.

Câteva luni mai târziu, stau în cameră aşteptând să se facă douăşpe noaptea. Sărbătorim un an de relaţie.

Ne plictisim în casă. Credeam că dacă te plictiseşti lângă omul pe care-l iubeşti înseamnă că de fapt nu-l mai iubeşti. Am fost fraieră.

Am mers la nişte prieteni împreună. Am ascultat muzică. Ne-am certat puţin acolo, din motive destul de tâmpite. El a venit la mine să ne împăcăm, iar eu am pus la boxă Du-te mă a Deliei.
- Uite, asta e pentru tine.

El râde de mine şi începem să dansăm împreună. El cu mâinile pe talia mea şi eu cu mâinile încolăcite în jurul gâtului lui.
- Mi se pare că te văd acum pentru prima oară. Parcă mă văd şi pe mine, acolo, undeva, aşteptându-te să ieşi din sală după curs, îmi zice el.
- Mă mai iubeşti?
- Da.
- Sigur?
- Da.
- Zi-mi.
- Te iubesc.


Până şi-n ziua de azi continui să-l contrazic când îmi zice că mă iubeşte, dar acum recunosc şi eu că-l iubesc. Mult.

---