Nu contează unde/cum/când.
Te-aş fi văzut. Aş fi vrut să fii lângă mine. Ţi-aş fi povestit multe lucruri. Lent, cuvintele mele-bile albe, rotunde, de bowling, s-ar fi rostogolit înspre tine. Am fi făcut dragoste încet, fără icnete, echilibristică, sforţări. Am fi văzut nişte mări, nişte munţi şi nişte oraşe. Am fi cunoscut nişte oameni. Toate astea, o vreme. Şi tot după o vreme, imaginile s-ar fi estompat. N-aş fi zărit decât nişte umbre. Mi-aş fi urât trupul gol, chircit lângă tine. N-aş fi putut să-ţi vorbesc. În loc să le-azvârle-n afară, gura mea-gaură, un imens malaxor, s-ar fi încăpăţânat să absoarbă cuvinte. Tăcută, te-aş fi privit plecând.
Absenţa ta permanentă ar fi devenit astfel pe de-a-ntregul reală.