O oră de iubire

Se uitară unul la altul în tăcere, parcă abia atunci realizând cât timp trecuse. Ella încă mai ţinea în mâini ultimul recipient. Nu sesiza nici o diferenţă de greutate, dar ledul aprins îi spunea că sistemul îşi făcuse datoria. Captase raza in-vitae, una din cele multe pe care ei le transportau în colţuri mai întunecate ale universului. Numai că aceasta nu avea să ajungă niciodată la destinaţie.

Celelalte nave plecaseră demult. Doar ei rămăseseră pe loc, preocupaţi să prindă cât mai multe din razele existente în galaxia în care se opriseră, ignorând cu bună ştiinţă pitica albă semnalată de senzori. De fapt erau mai multe, însă una anume se apropia de punctul critic dinainte de a se transforma în supernovă. Dăduseră de un vad bun, razele fiind atrase probabil tocmai de acea supernovă în formare.
- Nu mai avem timp, rosti Van cu glas tare ceea ce amândoi ştiau deja, iar vocea îi sună goală în spaţiul de depozitare.

Expediţia în exterior se prelungise atât timp cât le permisese autonomia costumelor de protecţie. Dintr-un motiv necunoscut încă, nu se putuse pune la punct un proces mecanizat care să capteze razele in-vitae, întotdeauna fusese nevoie de prezenţa umană pentru a le determina să intre în containerele speciale, iar acum era prea târziu. Chiar dacă ar fi pornit motoarele la puterea maximă, tot nu ar fi scăpat de unda de şoc produsă de explozia iminentă.
- Ştiu, murmură Ella şi se uită gânditoare la container.
Degetele îi dansară pe claviatura de pe margine şi unul din pereţii cu aspect metalic deveni transparent. Un fascicul de raze îi ilumină trăsăturile delicate, lăsând impresia că izbucnea chiar din ea aşa cum ţinea containerul la nivelul pieptului. Era o cantitate redusă de energie, dar combinată cu cea din alte sute de recipiente aflate în depozit, putea face minuni, trezind la viaţă lumi întregi.
- E frumoasă, nu-i aşa? îşi ridică ochii spre Van, simţind nevoia unei confirmări pe care însă nu o aşteptă.

Sigilă recipientul şi se duse să îl depună în suportul de stocare. Van o urmări cum îl manipula cu infinită grijă, ca şi cum ar fi fost un nou-născut neajutorat. Copii nu avuseseră. Deşi erau încă tineri şi în putere, amândoi îşi pierduseră capacitatea de reproducere din cauza cantităţii mari de radiaţii încasate. Fusese un risc asumat în mod deliberat, pe care nu apucaseră să îl regrete. Obişnuiţi să nu aibă nevoie decât unul de celălalt, acest lucru părea că avea să rămână valabil până la sfârşit.
Ella se întoarse şi îi aruncă o privire vulnerabilă.
- Spune-mi că a meritat.
- Desigur că a meritat, îi răspunse, incapabil să îşi stăpânească un zâmbet, şi îi luă mâinile în ale lui. Era greu să nu zâmbească atunci când se uita în ochii aceia adânci ca nişte oceane neexplorate. Ar fi îmbrăţişat-o, dar costumele de protecţie îi incomodau. O trase de mâini pentru a o aduce lângă el.
- Aşa cred şi eu, mărturisi Ella. Se bucura că erau pe aceeaşi lungime de undă. Ar fi fost păcat să o termine certaţi.

Îşi îndreptară umerii şi se uitară unul la altul, întrebându-se din priviri ce le mai rămânea de făcut. Dacă mai merita să facă ceva. Timpul era limitat şi în final nimic nu avea să mai conteze.
- Ar trebui să transmitem un mesaj, să le spunem ce s-a întâmplat, sugeră ea.

Una din staţiile de recepţie de pe navele de la marginea galaxiei trebuia să primească mesajul, chiar şi distorsionat. Şi atunci lumea avea să ştie ce se întâmplase cu micuţa navă AEvG. Era mai bine decât să lase lucrurile neterminate, dând naştere unui nou mister.

Van o luă înainte, iar Ella îl urmă către cabina de control. Fiind în majoritatea timpului singuri, de când acceptaseră misiunea cu ani în urmă, se obişnuiseră să fie mereu împreună. Descoperiseră că era o strategie bună în cazul în care i se întâmpla unuia din ei ceva. Nici nu voiau să ia în considerare posibilitatea de a fi despărţiţi. Îl privi cum lansa mesajul, stând rezemată de cadrul uşii. Deja se auzeau o mulţime de paraziţi. Condiţii mediului înconjurător se schimbau rapid, prevestind ceea ce avea să vină. Neajutorată, dar dând dovadă de un calm uimitor, Ella se răsuci pe călcâie şi porni spre cabina de odihnă pe care o foloseau drept dormitor. Dacă tot avea să moară, măcar să se simtă confortabil.

Îşi desfăcea mânuşile, când Van o ajunse din urmă. Se ajutară reciproc să îşi scoată costumele de protecţie, care n-ar fi făcut decât să le prelungească agonia.
- Cât timp mai avem? întrebă, ignorând avertizările afişate de pe panourile incastrate în pereţi.
- O oră, îi spuse Van.
Trebuia să fie de ajuns. Avuseseră parte de o viaţă frumoasă împreună, n-avea motive să se plângă, în afara faptului că ar fi putut să fie mult mai lungă. Atribuţiile slujbei le răpiseră o mare parte din timp, dar acum că se aflau în dormitor, lăsaseră totul în urmă. Acolo erau doar ei doi şi nimic din afară nu putea să îi atingă. Sau cel puţin aşa pretindeau.

Ella păşi cu grijă. Gravitaţia artificială îi menţinea contactul tălpilor cu podeaua, însă senzaţia lăsată de pardoseala rece era neplăcută. Singurul lux pe care şi-l permiseseră la achiziţionarea navei şi la care ţinuseră în mod deosebit fusese un pat adevărat şi nu doar acele cuşete cu suspensie animată, care erau tipice pentru astfel de călătorii. Pentru ei nava nu era un simplu mijloc de transport, era casa lor, unica locuinţă pe care o avuseseră vreodată. Salteaua oftă când se aşeză pe pat. Avuseseră noroc să îl găsească la o licitaţie de mobilă veche şi venise dotat cu cearceafuri, perne, cuverturi, într-un cuvânt de toate. Cândva aparţinuse unei artiste catalogate drept extravagantă la vremea ei. Celebritatea îi adusese o asemenea avere încât deţinuse reşedinţe în diferite locaţii exotice, dintre care unele nici măcar nu le vizitase. În certificatul de proprietate, care le fusese livrat odată cu patul, scria că nu fusese folosit niciodată. Nu era nimic, îl folosiseră ei din plin.

Ella îşi desfăcu braţele larg, invitându-l pe Van să i se alăture. Acesta întârzie doar cât îi luă să modifice setările ambientale. Intensitatea iluminării din încăpere scăzu, iar pe un întreg perete fură proiectate imaginile preluate de senzorii optici din exterior, transformându-l într-o fereastră falsă. Ascunsă de valuri de culoare şi străluciri mărunte, undeva în centru se vedea pitica albă pe cale de a se transforma în supernovă. O studiaseră timp de săptămâni în aşteptarea ploii de raze in-vitae şi aflaseră tot ce se putea şti despre ea de la o asemenea distanţă, aşa că de data asta o ignorară. Se concentrară exclusiv asupra prezenţei celuilalt, din momentul în care li se atinseră buzele, ochii luminându-li-se de bucuria regăsirii.

O oră trecu destul de repede. Senzorii continuau să înregistreze activitatea piticei albe, dar în camera lor nu se simţeau încă efectele. Învelişul navei rezista cu brio radiaţiilor, situaţie care avea să se schimbe după explozie, dar nu puteau cere mai mult de la acesta, deoarece nu fusese proiectat pentru aşa ceva. Deocamdată doar intensitatea culorilor de pe ecran se schimbase. Din când în când imaginea tremura, semn că senzorii nu erau la fel de rezistenţi şi aveau să cedeze în curând. Un sunet nou se auzea pe fundal, un bâzâit înăbuşit venit din sala de depozitare. Containerele cu raze in-vitae vibrau în lăcaşurile lor, parcă sesizând apropierea pericolului. Ella se răsuci pe aşternutul şifonat şi îşi sprijini capul pe mână. Braţul lui Van i se odihnea peste mijloc, încercuindu-o posesiv.
- Crezi că ar trebui să le dăm drumul?, îl întrebă cu o voce leneşă, umbrită de somn.
- Sunt prea multe. Riscăm o explozie dacă se întâlnesc şi nu avem timp să le eliberăm una câte una. Sistemele mecanice nu vor ceda mai devreme. Vor fi libere când ne ajunge suflul exploziei, o linişti el.

Ar fi fost interesant de studiat felul în care reacţionau la efectele supernovei, dacă supravieţuiau, se modificau sau erau distruse în totalitate. Poate cineva, cândva, avea să realizeze un asemenea studiu, dar meritul nu avea cum să le revină lor. Imaginea proiectată pe perete clipi intermitent, pierzându-şi din claritate. Deteriorările apăreau mai devreme decât estimaseră ei.

Van se întinse peste Ella ca să ajungă la comenzi. Sistemul central de control al navei protestă împotriva micşorării măsurilor de securitate şi fu nevoie de introducerea unui cod suplimentar pentru a-l determina să se conformeze. Panoul exterior alunecă la o parte, lăsând să se vadă o deschidere largă, asemănătoare unei ferestre, prin care puteau privi în spaţiu. Protecţia la radiaţii se diminua simţitor, dar nu aveau să supravieţuiască suficient de mult ca să simtă efectele acestora. Ella îşi înăbuşi un tremur şi se ghemui la pieptul lui. De unde se aflau, stelele păreau îndepărtate şi reci, nici pe departe nişte sfere gazoase în ardere continuă. Totuşi, compania lor era de preferat unui sfârşit solitar.

Razele in-vitae nu erau de acord. Agitaţia lor devenea tot mai zgomotoasă, făcând până şi pereţii să vibreze.
- Oare pot scăpa singure? se întrebă Ella.
- N-am auzit de astfel de cazuri de când a început colectarea lor. Recipientele sunt destul de sigure.

Dar nici nu trecuseră printr-un efect de supernovă sau, dacă o făcuseră, nu rămăsese nimeni care să le dea de ştire. Scurgerea timpului era contorizată de un simulacru de ceas care număra secundele. Din când în când trăgeau cu coada ochiului la afişajul de pe perete, dar atenţia le era concentrată asupra spectacolului de afară. Ce contau câteva secunde în plus sau în minus? În direcţie opusă, o armată de nave de călători, aflate în siguranţă la milioane de ani lumină distanţă, aştepta acelaşi lucru.

Evenimentul nu întârzie să se producă. Explozia stelei îi orbi, inundându-i cu o lumină albă care le tăie răsuflarea. Ella ţipă uşor, iar Van o strânse şi mai tare la piept. Nu mai putea dura mult, unda de şoc avea să îi izbească în curând, aruncând nava lor ca pe o coajă de nucă în imensitatea spaţiului. O altă explozie avu loc înainte ca acest lucru să se întâmple. Razele in-vitae ţâşniră din containerele care trebuiau să le ţină prizoniere şi invadară interiorul navei. Dansul lor, aparent haotic, avea o destinaţie precisă. Atrase ca de un magnet, trecând prin toate obstacolele care le ieşeau în cale, se îndreptau spre cei doi muritori.
- Oh..., exclamaţia de uimire a Ellei era mai mult o şoaptă.
Alarmat şi total iraţional, Van încercă să o protejeze cu propriul trop. Ea întinse mâna peste umărul lui şi simţi mângâierea uneia dintre raze, când aceasta i se înfăşură în jurul braţului. Un nou murmur de uimire i se desprinse de pe buze. Era pentru prima dată când intra în contact direct cu obiectul muncii şi cu siguranţă nu le mai văzuse luând o formă sinusoidală, cu atât mai mult cu cât aducea a gest intenţionat. Dar razele in-vitae nu erau chiar atât de deosebite de razele de lumină, nu puteau avea o voinţă proprie sau conştiinţă de sine. Nu erau vii. Cel puţin aşa credeau ei.
O alta trecu razant pe lângă umerii lui Van în drum spre fereastră, pe care o traversă fără probleme în ciuda straturilor de protecţie care ar fi trebuit să filtreze majoritatea tipurilor de radiaţii. Celelalte o urmară, dintr-o dată găsindu-şi un scop în viaţă.
- Oare tocmai şi-au luat la revedere? pe jumătate glumi Van, dar se înşela.

Odată ieşite din navă, razele in-vitae nu îi părăsiră, ci continuară să se rotească în jurul acesteia. Când unda de şoc îi ajunse, se izbi de o sferă strălucitoare care protejă nava de impact, păstrând-o intactă. Timpul se opri pentru cei doi captivi din interior. Încremeniră uitându-se tandru unul la altul, fericiţi că erau împreună. Nava lor deveni cunoscută drept una dintre cele mai strălucitoare stele din galaxie, iar peste milioane de ani, când nivelul de radiaţii avea să scadă şi razele in-vita să dispară, ei aveau să fie singurii oameni care fuseseră martori la naşterea unei supernove. Pentru ei totul durase doar o oră. O oră de dragoste.