Și eu când mă gândesc la el,
îmi amintesc.
Acum 15 ani, pe scările căminului, într-o seară târzie de toamnă, m-am îndrăgostit prima dată de el.
Nu ne știam decât de câteva zile.
Eram singură și așteptam cuminte să mi se întâmple ceva bun.
Într-o lume străină, mă simțeam abandonată.
Izolată, invizibilă, incapabilă.
Mă ascundeam. Să nu se vadă că doare.
În lumina chioară a becului de la intrare, s-a apropiat de mine încet și a făcut o incizie mică, până adânc în mine.
- Ce-ai pățit, copil? m-a întrebat.
Și copilul din mine a plâns și s-a bucurat să vadă alt copil care îl vede.
Cam de-atunci creștem împreună.
Și când vom fi bătrâni, după ce ne vom mai fi îndrăgostit unul de celălalt de sute de ori și ne vom redescoperi de și mai multe ori, dacă mintea asta a mea, în care tot pun toate amintirile cu el, nu mă va mai ajuta, știu că el se va apropia de mine încet, în lumina chioară a ochilor și mă va întreba:
"Ce-ai pățit, copil?"
Și îmi va povesti despre noi de la început.
Și îmi va fi dor.
