Linii
cuvintele ei se desprindeau din ea şi intrau în el, astfel că
el o cunoştea mult mai bine pe dinăuntru decât pe dinafară, dacă ar fi vrut
să o deseneze nu ştia dacă semăna mai mult cu o trestie
sau cu un stârc aşa de firesc
se potrivea acolo, în tabloul lui,
cum îi plăcea foarte mult lacul el o aşeza în apă,
până la mijloc, undeva lângă mal, contururile ei
vibrau, se deformau puţin când intrau păsările să bea,
părul ei era un soi de ierburi de apă, privindu-l
ochii ei se spărgeau amestecându-se în cristale lichide, braţele ei ridicate
învăluindu-i bustul de câte ori vroia să o privească mai atent sau să-i facă o fotografie
cuvintele ei se prelungeau în linii
care-i traversau trupul, ieşeau prin degetele lui
în desene
curgeau tot mai dense, se solidificau
într-un cristal albastru, ea intra pe patine,
patina stângace, aplecată, picioare ţepene, pletele peste faţă,
braţele ei învăluindu-se, mâinile lui ieşeau
dintre linii şi o trăgeau pe gheaţă, atunci
ea prindea curaj, patina ceva mai degajată, se vedea în gheaţă
multiplicată într-o mulţime de siluete desprinzându-se din silueta ei, liniile
se îngroşau, se rotunjeau în tuneluri de gheaţă, siluetele
lunecau în gurile rotunde, în sus şi în jos, în stânga
şi în dreapta ei, într-o inerţie, într-o bucurie albastră, ţinându-se
cu încredere de mâinile lui.
Stârcul şi-a înălţat aripile
stând în picioare lângă lac,
după oarecare trudă, şi-a scos din trup
nişte pietre moi, cafenii, le-a aruncat în apă
să-i facă loc înăuntru
şi oasele i s-au scurs puţin de măduvă,
astfel că el a încăput foarte bine în ea, se simţea chiar în largul lui
cu pietrele şi tuburile lui îmbinate printre pietrele şi tuburile ei,
încins cu centura ei pelviană,
gâtul lui prelungindu-se cu gâtul ei, oasele,
dinţii, muşchii, cartilajele lor răsucindu-se,
curbându-se în arcuri largi, în unghiuri ascuţite
într-o lumină albă şi densă, uşor flexibilă,
stârcul a băut din lac şi şi-a înălţat aripile