Conversaţii cu oameni dragi (IV.3) - În drumurile vieţii mele, mi-am dorit cu ardoare să mă pot uita oricând cu seninătate în ochii celor cu care m-am intersectat

Nicole Sima: Ce poză frumoasă! Şi îmi place mult bijuteria de la gâtul tău. Se potriveşte perfect cu finalul convorbirii noastre de data trecută, când am ajuns la nestematele tale: două diamante şi patru perle. Atunci însă am trecut doar pe scurt în revistă viaţa şi cariera ta, căci ne-am axat pe bunici şi părinţi.
Daniela Ştefănescu: Viaţa mea... Dacă e să pornim cu copilăria, ea a fost absolut fericită. Ai mei au ştiut cu dragoste şi tact să creeze în jurul meu senzaţia că trăiesc într-un paradis, chiar dacă ei se luptau uneori destul de greu pentru a realiza această impresie.


N.S.: Da! Când Mircea a fost interzis de comunişti, căci nu scria pe "gustul" lor...
D.Ş.: ... adică scria piese "burghezo-moşiereşti"...

N.S.: ... şi a trebuit să se reprofileze pe evocări istorice, ca să aveţi din ce trăi. Dar şi evocările lui, despre Cuza, Eminescu, Creangă, Caragiale, Alecsandri, sunt atât de emoţionant şi de captivant scrise, încât era o plăcere să mergem la Naţional şi să fim de faţă când îl ovaţionau spectatorii...
D.Ş.: ... la sfârşitul pieselor, strigând "Autorul, autorul". Tata urca pe scenă, cu zâmbetu-i luminos, dar timid, iar eu nu mai încăpeam în sală de mândră ce eram. De unde să ştiu eu ce luptă se dăduse în sufletul lui, trebuind să găsească o cale pentru a supravieţui dar a nu-şi încălca principiile şi a nu se supune pretenţiilor imposibile cerute scriitorilor de regim!
Paradisul copilăriei mele a fost luminos şi prin faptul că era cu noi iubita mea Mamai, bunica mea cea incredibil de bună, de caldă, de frumoasă până la sfârşitul vieţii, şi că trăiam în micul meu univers, ocrotită din toate părţile.

N.S.: Şi adolescenţa ta, a noastră, a fost de neuitat; erau anii de deschidere, în care nu te simţeai blocat ca în anii '80.


D.Ş.: Şi nici interzicerea pieselor scrise de tata până la venirea comuniştilor n-a mai fost atât de dură, odată cu permisiunea de a se juca din nou Micul Infern, mai întâi pe scene din afara Capitalei, în 1968 şi '69, iar apoi în sfârşit din nou la Bucureşti, sub regia lui Sică Alexandrescu, în 1970; atunci a fost anulat, cum scria tata, "acel cordon sanitar care interzicea ca piesa să mai fie văzută de publicul Capitalei, ca şi cum ar fi fost ciumată şi lăsată să îmbolnăvească doar publicul din provincie". În următorii 10 ani, a fost jucată de 15 teatre!


N.S.: Şi i s-au reluat şi alte piese.
D.Ş.: Da! O bucurie pentru mine să le văd în diferite teatre, sau la TV, sau să le ascult la radio. Şcoala germană pe care am urmat-o 12 ani avea o atmosferă cu totul specială, trebuie să recunosc. Şi totuşi, planau acolo şi o tristeţe, o îngrijorare. Mulţi colegi de-ai mei, nemţi sau evrei, emigrau. A fost un val serios de emigrări la sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '70, anii mei de liceu, după ce în prima parte a anilor '60 emigraseră prieteni foarte buni de familie. Chiar şi prietenul meu din liceu era de fapt de origine germană şi normal că ai lui voiau să se întoarcă în ţara din care fuseseră obligaţi, când erau copii şi ţara lor era sub nazişti, să se refugieze spre est cu familiile lor. Au şi reuşit cu toţii să emigreze prin '74, dar atunci fiecare din noi o pornise deja pe drumul său. El şi soţia lui au făcut o carieră superbă în Germania, eu am rămas în ţară, întemeindu-mi familia.
Dorul îi mâna pe colegii şi prietenii mei să tot revină "la matcă". Îmi amintesc cum se asculta la noi în casă...

N.S.: Europa liberă... (eram atât de marcaţi ca nu cumva să audă cineva, încât chiar şi acum, când am pronunţat numele postului, era să-mi spun: "şşşşt, mai încet").
D.Ş.: Desigur, dar acum mă refer la piesa ta preferată scrisă de tata: Acolo, departe..., difuzată din când în când la radio. Protagonistul îşi caută "acolo departe" fericirea şi constată prea târziu că ea fusese chiar sub ochii lui. O dată era cu noi o prietenă din copilărie, venită în vizită în ţara de origine, căci o măcina dorul. A plâns tot timpul cât a ascultat piesa.

N.S.: Păi eu plâng şi acum când o ascult pe YouTube sau se mai dă la TV adaptarea pentru micul ecran.
Ştiu că la voi în casă se trăia cu mult curaj. Îmi amintesc că N. Carandino citea la voi, într-o foarte mică adunare de încredere, manuscrisul lui, ilegal pe atunci, Nopţi albe şi zile negre. Memorii din închisorile şi lagărele comuniste. Carandino a fost una dintre victimele "înscenării de la Tămădău", provocare organizată de partidul comunist împotriva unor membri ţărănişti de frunte, Iuliu Maniu, Ion Mihalache.
D.Ş.: Criticul, ziaristul, pamfletarul Carandino a fost bun prieten cu părinţii mei şi ascultam cu nesaţ amintirile lui, de la cele cumplite trăite în închisoare, la altele vesele, unele anecdotice, despre lumea teatrală, mult mai plăcute urechilor mele.

N.S.: Era cam temerar Mircea acesta al nostru... I-a sprijinit, pot spune i-a adoptat, pe unii dintre aceia care fuseseră nedreptăţiţi de regimul comunist.
D.Ş.: Aşa este. Dar nu mai erau anii '60, când dacă zâmbeai la un banc puteai intra la închisoare, cum s-a întâmplat cu bunul nostru prieten, Şerban Tassian, vestitul bariton al Operei. Din câte îmi amintesc, după o seară petrecută în 1961 între colegi "prieteni", au fost arestaţi toţi... în afara unuia...

N.S.: ... Adică turnătorul?
D.Ş.: Aşa s-a presupus. De azi pe mâine, Opera Română a rămas atunci fără "greii" săi.
Totuşi, în anii '70 ai tinereţii noastre s-a simţit o destindere, nu-i aşa? Puteai face şi bancuri... dacă nu erau prea directe. Tata, la Vila Scriitorilor de la Neptun, avea, ca de obicei, gura slobodă când se simţea bine într-un cerc de oameni apropiaţi. Cineva i-a atras atenţia: "Mircea, ai grijă ce vorbeşti. Aici şi pereţii au urechi." Ceea ce s-a dovedit a fi întocmai... Când s-a renovat vila după anii '90, au constatat că în pereţi erau îngropate microfoane...


N.S.: Ce vorbeşti? Acum, când mergi la Vila Scriitorilor cu pereţi fără urechi, nu o mai faci doar ca fată de scriitor, ci şi ca membră a Uniunii Scriitorilor. Aşadar, hai să vorbim despre activitatea ta literară.
D.Ş.: Am publicat schiţe şi povestiri încă din liceu în diferite reviste. Asta a apucat şi tata. Precum şi cercetările mele de lingvistică, imediat după terminarea studiilor. Atunci ar fi trebuit să mă înscriu la doctorat. Profesorul Mihai Isbăşescu, şeful catedrei de limbă şi literatură germană la Facultatea de Limbi Germanice a Universităţii Bucureşti, o adevărată personalitate în lumea germanisticii şi nu numai şi un om de mare calitate umană, avea "alocate" două locuri în acel an pentru doctoranzi. Mi-a făcut o propunere care m-a onorat, căci de abia ieşeam de pe băncile facultăţii: a vrut să mă înscriu pe unul dintre locuri. Nu s-a putut. Eram profesoară la un liceu din Bucureşti şi forurile "competente" (adică: INcompetente), care trebuiau să-şi dea acceptul, mi-au respins cererea căci nu eram membră de partid.

N.S.: Refuzaseşi.
D.Ş.: Da, în ultimul an de facultate. Iar ceea ce eu refuzasem se întorcea acum împotriva mea.

N.S.: Mircea refuzase, tu ai refuzat. A fost un semn de curaj în acea epocă. La asta mă referisem în prima parte a conversaţiei noastre, referitor la bunicii tăi paterni şi la faptul că nu şi-au încălcat principiile, iar în genele voastre s-a reflectat şi asta. Un curaj care îţi putea afecta viitorul, atâtea uşi fiindu-ţi închise.
D.Ş.: Nu regret lipsa titlului de Doctor. Ştiu de ce nu-l am. M-au "răzbunat" în schimb fetele mele, diamantele, după ce s-au "şlefuit". Dacă număr titlurile celor două fete "avem" un total de patru masterate şi un doctorat. Ce-şi poate dori mai mult o mamă?
Domnul profesor mi-a putut oferi atunci în schimb participarea la aceste colocvii extraordinare de lingvistică, în care am prezentat patru lucrări care ar fi fost probabil germenele a patru capitole din lucrarea mea de doctorat, şi publicarea studiilor mele. Aceste colocvii au fost coordonate de două personalităţi în domeniu, căci i s-a alăturat şi prof. dr. h.c. mult. Ulrich Engel, renumitul filolog şi germanist de la Institut für Deutsche Sprache Mannheim.

N.S.: Dar din câte-mi amintesc, refuzul de a intra în partid nu a fost singurul.
D.Ş.: Aşa este. Am luat-o încă din şcoală, refuzând o funcţie în UTC. Apoi am refuzat să fiu în consiliul UASCR (permanenta mea scuză, care se baza de fapt pe ceva real: "sunt timidă, mai retrasă, nu sunt foarte sociabilă, nu mi se potriveşte o astfel de sarcină"), ceea ce mi-ar fi adus la sfârşit, la repartiţie, o jumătate de punct în plus. Aşa am terminat "doar" cu 9.82...

N.S.: Vai, vai, ce ruşine! Ha-ha! Dacă ai fi terminat cu 10 nu mi-ar fi plăcut deloc. Te-aş fi socotit tocilară şi asta nu mai e simpatic.
D.Ş.: Pardon. Aş fi terminat cu 10.32. Deci total antipatică. Am beneficiat totuşi de o bursă în RFG, ceea ce a fost absolut inimaginabil; au căpătat-o câţiva studenţi care erau printre primii. Cred că a fost penultimul an în care s-au acordat aceste burse. Dintre noi n-a "fugit" nimeni, dar am impresia că în anul următor a fost ceva... sau a fost altceva..., nu ştiu, cert este că s-au suspendat bursele. Bursa mea era pentru continuarea studiilor în RFG. Şi... am refuzat-o şi pe aceea...

N.S.: Aşa cum a refuzat Isidor, bunicul tău matern, să studieze în străinătate, nevrând să plece departe de familie.
D.Ş.: Da. "E în gene", vorba ta. Deja cred că eram de pomină în facultate cu refuzurile mele. Îmi amintesc cum m-a chemat secretara-şefă şi... efectiv nu-i venea să creadă. Dar aşa eram eu. N-am vrut să-mi petrec doi ani din viaţă departe de părinţi, departe de cei dragi şi de tot ce-mi era drag. Ai mei au fost foarte impresionaţi şi m-au rugat să nu dau cu piciorul acestei şanse din cauza lor. Fiind probabil caz unic, facultatea a reuşit să-mi preschimbe bursa pe una de vară ("Sommerferienkurs") şi am fost şase săptămâni la Trier.

N.S.: Îmi amintesc perfect. Dar spune-ne cum ai ajuns apoi, din profesoară, în lumea editorială?
D.Ş.: Intrarea mi-am făcut-o la Editura Ion Creangă, la care depusesem manuscrisul cărţii mele Ţara păpuşilor, în speranţa publicării. Aveau nevoie de un redactor de germană (lector se numea atunci) şi, cum în cererea mea era şi un scurt CV, au aflat că studiasem germana. Însă nu îndeplineam două condiţii cerute de "cele două femei de sus", adică din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Nu acceptau nici persoanele divorţate, nici ne-membre PCR. I-am zis directorului, domnul Viniciu Gafiţa, că prima condiţie o pot rezolva uşor, căci sunt deja cerută în căsătorie. A zâmbit, l-a amuzat "gluma", care nu era deloc glumă. A doua condiţie, nu. Dar, având în vedere că la literatura minorităţilor era atât de necesară ocuparea posturilor de lector cu specialitate maghiară şi germană, cele două limbi minoritare în care se publicau cărţile pentru copii, acolo se închidea un ochi şi erau primiţi şi filologi care nu erau membri de partid, urmând să fie ei convinşi ulterior.

N.S.: Te-ai recăsătorit în vară...
D.Ş.: ... şi astfel le-am dat fetelor un tată care, ca un adevărat erou, a suportat de atunci şi până acum şi "diamante" şi "perluţe" supărate, şi bolnăvioare, şi năzdrăvane, nu numai vesele şi bine dispuse. Legat de Cristi şi de mine, de familiile noastre, am remarcat o altă apropiere: bunicul lui patern, Ion Ghiga, a fost compozitor şi profesor la Conservator (deci în direcţia familiei voastre de muzicieni), cel matern, Gh. Focşeneanu, a fost colonel (militar ca bunicul meu patern); o bunică a lucrat în învăţământ (ca o bunică a mea, doar că a predat latina!!), cealaltă bunică a fost gospodină (ca şi Mamai a mea); tatăl lui, Mihail Ghiga, avocat (ca bunicul meu matern), mama lui, Georgeta Ghiga, filolog (ca mine...). Cu toate aceste gene moştenite, ce s-a gândit să devină el?

N.S.: Ceva ce lipsea din "colecţie"... Inginer!
D.Ş.: Exact. Chimist.

N.S.: De unde, ha-ha, şi chimia dintre voi.
D.Ş.: Siiigur! Oricum, a luat urechea muzicală de la un bunic, uşurinţa pentru limbi străine de la mamă...

N.S.: Păi te-o fi cucerit cântându-ţi la chitară în suedeză, ha-ha...
D.Ş.: Vezi că ştii tot?! Gândirea avocăţească şi uşurinţa de a "pleda" pentru o cauză le-a luat de la tată.

N.S.: Iar de la bunicul colonel?
D.Ş.: Sigur nu milităria, căci rar "a dat milităria jos din pod", deşi uneori ar fi fost o soluţie bună cu atâţia poznaşi în jur.

N.S.: Iar Daitei i-a dat un frate "geamăn"... Ce nostimă coincidenţă: Florin, zis Nuşu, băiatul lui, s-a născut la aceeaşi maternitate cu 12 ore după Daita, iar familiile voastre nici nu se cunoşteau pe atunci.
D.Ş.: Aşa este! I-am serbat împreună la aniversări, pe fiecare cu tortul lui.

N.S.: Asta cu serbatul Daitei "împreună", până să intre Nuşu în familie se întâmpla la noi în casă. Daita născută pe 16 mai şi Vlad al meu pe 19 mai, dar în alt an. Fiecare cu tortul lui, desigur!
D.Ş.: Revenind la "oile" noastre, de fapt la un căţel maidanez: momentul în care, proaspăt (re)căsătorită, am păşit în birourile Editurii Ion Creangă de la etajul şase al Casei Scânteii a fost... unul istoric. Dar, desigur, nu datorită mie, ci lui Arpagic, vestitul motan. De curând apăruse cartea Întâmplări de pe strada mea...

N.S.: Cartea Anei Blandiana despre "o vedetă de pe strada ei", în care îl parodia pe Ceauşescu. Nu am apucat atunci să pun mâna pe ea, dar aflasem că s-a stârnit un mare scandal editorial.
D.Ş.: Deşi avea un tiraj imens, fiind vacanţă a dispărut rapid cam trei sferturi din el. Însă tot rămăsese circa un sfert. S-a dat dispoziţie să fie retrasă din librării, dar s-a vândut pe sub mână la suprapreţ.

N.S.: Mie nu mi-a parvenit volumul, ci direct poezia, copiată cu stiloul şi dată din mână-n mână... Am rămas mută când am citit despre "cel mai vestit motan din oraş, căruia i s-au scris poezii şi i s-au făcut portrete".
D.Ş.: Mare curaj! Însă... directorul a fost destituit, redactorul de carte... dat afară. Redactorul-şef, epigramistul Ion Zarafu, a avut de dat explicaţii echipelor de securişti şi a scăpat nepedepsit, pentru că editura trebuia să producă, avea un plan de realizat. Aşa am intrat eu în această lume atât de specială, într-un moment de mare tumult, şi a trebuit să învăţ meseria din mers, căci cărţile erau în plan şi trebuiau să apară la timp, indiferent câte lupte lăuntrice se dădeau. În următorii doi ani s-au perindat patru directori. Nici unul nu rezista presiunii. Dar pentru mine a fost o perioadă de excepţie, căci a pus bazele unei profesii care m-a captivat. Am câştigat atunci o experienţă ce mi-a folosit până acum, am cunoscut personalităţi de seamă în munca editorială care s-a întins la diferite edituri - de la Creangă, la Kriterion, Humanitas, Trei, plus colaborări cu altele -, până am ieşit la pensie, şi a continuat ulterior prin colaborări.

N.S.: După ce cunoscuseşi atâtea personalităţi în copilărie. Prieteni buni ai părinţilor tăi, ca Sică Alexandrescu, Tudorică Muşatescu, actori... de i-aş înşira, cu diferite anecdote legate de ei, nu mai terminăm discuţia de azi.
D.Ş.: Prima mea carte, Ţara păpuşilor, a apărut la Creangă în 1988, la câţiva ani după ce tata nu mai era.


N.S.: Ţi-a predat ştafeta.
D.Ş.: Acolo vorbesc despre "diamantele" mele. De aceea le tot numesc aşa. Cartea începe cu două diamante "neşlefuite" şi se încheie cu ele "aproape şlefuite". Ea a fost ilustrată cu mult talent şi umor de cunoscutul grafician Ştefan Damó. Cartea a apărut în 30.000 de exemplare şi s-a mai suplimentat tirajul cu alte 20.000. Îţi mai poţi imagina aşa ceva în ziua de azi? Povestirile care de fapt constituie capitolele unui microroman pentru cei mici sunt inspirate din viaţa fetiţelor mele, dar am adăugat destule "năzdrăvănii" şi din fantezia mea, având aceleaşi două muze poznaşe în jurul meu ca sursă permanentă de inspiraţie.

N.S.: Mie-mi spui?! Aveam şi eu în casă două muze inepuizabile.
D.Ş.: Pe Diana şi Vlad. Ce frumos au copilărit ai noştri împreună, fiind aproape de-o vârstă Diana şi Daita şi apropiaţi şi cei mici.

N.S.: Tot Ştefan Damó ţi-a ilustrat, dar de astă dată la Junimea, şi cartea în care Daita o învaţă pe mezină alfabetul, cu ajutorul literelor zglobii. Fiecare inventează cele mai fantastice întâmplări, ca să fie ea reţinută şi iubită cel mai mult de fetiţă. Foarte drăguţă idee!
D.Ş.: Cartea Fetiţele poartă roz... Însă viaţa mea nefiind doar roz, am scris şi romane pentru cei mari în care s-au răsfrânt literar crâmpeie din ea, împletite cu ficţiune.
Debutul de romancieră care avea să devină membră a Uniunii Scriitorilor la secţia prozatori, nu la literatura pentru copii, a fost Compoziţie la patru mîini.


N.S.: "Literatură de sertar".
D.Ş.: Da, pentru că am scris romanul în 1984-86, cu multe întreruperi, şi pentru că reflectă şi zbuciumul prin care treceam cu toţii în anii '80 şi care-l făcea să fie sortit "sertarului".

N.S.: Compoziţie la patru mîini. Titlu interesant, din "domeniul meu". Eu ştiu de unde vine; poate explici tu pentru cititori.
D.Ş.: În faţa ochilor noştri se desfăşoară filmul vieţii eroinei, transformarea ei din copil în femeie de 30 de ani, când ajunge la un moment de cumpănă. După moartea tatii, am găsit "Caietele Danielei", în care el notase tot ce i se părea interesant, amuzant, emoţionant în viaţa mea de copil şi apoi de adolescentă.

N.S.: Ştiai despre existenţa lor?
D.Ş.: Da. Însă nu le văzusem niciodată. Uite, haha, e clar că ştiam, am pus şi în cartea mea, luând din caietele lui ceva despre când aveam 5 ani: "Cabotină... Cînd i se pare că a spus ceva cu haz, mă îndeamnă: Hai, tata, du-te şi scrie la caietu' meu ce-am spus!"
În roman, însemnările, care la început sunt doar ale tatălui, se întrepătrund apoi cu propriile notiţe ale protagonistei, căci timp de câţiva ani, aceste două personaje ale cărţii mele duc jurnale paralele...

N.S.: ... ca într-o compoziţie interpretată la patru mâini.
D.Ş.: Astfel apar uneori aceleaşi evenimente, dar privite prin unghiurile diferite a două persoane între care este o diferenţă de vârstă de o jumătate de secol.

N.S.: Da, Mircea avea 54 de ani când te-ai născut. Vârstă de bunic, dar câtă tinereţe şi prospeţime emanau din spiritul lui!
D.Ş.: Deci colaborarea mult dorită dintre noi doi se realizează postum, şi la fel am conceput şi colaborarea dintre tatăl şi fiica lui în volum, deşi ţin să precizez că în rest este multă ficţiune.

N.S.: A avut ecouri cartea, din câte-mi amintesc.
D.Ş.: Mă simt şi azi măgulită: au fost semnate cronici de nume ca Barbu Cioculescu, Alexandru Horia...

N.S.: ... Au fost şi interviuri la radio. Erai foarte emoţionată înainte, dar nu te dădeai de gol. A ieşit întotdeauna perfect!
D.Ş.: Dacă zici tu... În 1991, la un interviu, a vorbit superb şi scriitorul Dan Tărchilă, care, în afară de mama şi de Cristi, mi-a încurajat foarte mult şi el activitatea literară, când tata nu a mai fost. Iar Dumitru Almaş, deşi este uneori controversat, dar eu îi păstrez o caldă şi duioasă amintire ca om blajin, molcom şi cu certe aptitudini literare, a scris emoţionant despre carte.

N.S.: Ştiu că romanul tău a apărut într-un top!
D.Ş.: Top ten al cărţilor anului 1991, de la librăria Sadoveanu, apărut în România literară.
Revin la tata. S-a stins din viaţă în 1982. Lucrase la cel de-al doilea volum de amintiri.


N.S.: Pe care tu şi mama ta aţi reuşit să-l publicaţi postum.
D.Ş.: La comemorarea unui secol de la naşterea lui. După moartea lui, manuscrisul fusese predat de noi editurii Eminescu, care-i publicase şi primul volum, pe când tata trăia şi a putut el să se confrunte cu cenzura. Dar acum trebuia s-o facem noi. Atât au tăiat din text, încât am decis amândouă să-l retragem. Însă, în 1998, alta fiind situaţia, a apărut la RAO, în îngrijirea mea de ediţie. Aceste memorii îi absorbeau foarte mult din energie, totuşi lucra zilnic, ca să-şi vadă terminată cartea. În ziua de 10 septembrie 1982, având 84 de ani, a scris "Sfîrşit" pe ultima filă. A doua zi a avut o criză foarte puternică de inimă şi, deşi îngrijirea la spital a fost excepţională, iar mama aproape nu s-a mişcat de lângă el şi eu veneam la ei când puteam lăsa cu cineva fetiţele, inima lui n-a rezistat mai mult de 22 octombrie. Catrinel avea 4 luni. Tata a apucat s-o vadă, s-o îndrăgească şi s-o "imortalizeze" în carte, scriind că a intrat în casa noastră "o nouă bucurie... Ana-Catrina...".

N.S.: Ce bine că a apucat-o şi pe Catrinel, cât de puţin. Cu Daita a fost altfel. A văzut-o crescând până la 5 ani şi ceva. Au petrecut vacanţe la mare, la munte, îi admira obrăjorii rumeni "ca două piersicuţe"...
D.Ş.: Daita se născuse odată cu naşterea Micului Infern, la Nottara, puţin după cutremurul din '77, când intram, puţin înfricoşaţi şi înfriguraţi, în sala neîncălzită de la subsol, unde se repeta piesa, în regia lui Berechet şi într-o distribuţie de excepţie, Silvia Dumitrescu-Timică, Lucia Mureşan, Ion Dichiseanu, Ştefan Radof ş.a.

N.S.: Asta aşa e, dar... doar n-ai născut-o acolo!
D.Ş.: Ei, nu... însă, în burtica mea, ea a participat la minunatele repetiţii în care parcă se formase o adevărată familie: toţi trecuserăm prin trauma cutremurului şi asta ne apropiase şi mai mult. Iar replicile pline de umor ale tatii ne făceau să râdem şi să ne relaxăm şi i-am spus Silviei de câteva ori că, dacă mă mai face să râd atâta cu harul ei de mare artistă, o să nasc acolo prematur.
Daita s-a născut deci odată cu premiera şi, ca şi spectacolul, a înflorit şi ne-a luminat zilele. Când spectacolul a făcut şi în 1992 furori, fiind interpretat pentru a 500-a oară, fetele mele au aplaudat frenetic alături de ceilalţi din sală. Iar la sfârşit, Daita s-a suit pe scenă ca să-i ofere Silviei - împlinea 90 de ani - un buchet cu flori; Daita avea 15 ani, de-o vârstă cu această montare.

N.S.: O fi inutil să adaug că eram de faţă? Ce momente incredibile! Câtă emoţie! Revino la Daita. Te-am întrerupt...
D.Ş.: Părinţii mei au iubit-o nespus, iar tata, care, într-adevăr, a apucat s-o vadă de 5 anişori, i-a dedicat nişte rânduri atât de gingaşe în Amintiri, în care transpar întreaga lui dragoste, dar şi umorul lui. Când a scris frazele despre ea, copila nu avea încă 3 primăveri. "Se spune şi de ea că-mi seamănă fiziceşte. Dar ce a luat de la mămica ei? Poate un calm cu tendinţe reflexive, poate o sensibilitate încă neprecizată, poate o delicateţe, ca aceea cînd mă «ocroteşte», dîndu-mi mîna să mă sprijine la coborîrea unei scări: «Încet... încet», fiindcă a aflat de la mine că sînt «bătrîn»." Continuă cu aprecierile lui suave, apoi scrie: "Dar să mă opresc la timp. E uşor să te faci de rîs ca bunic, socotind că nepoţica ta e cea mai şi cea mai..." Şi totuşi mai adaugă ceva despre limbajul ei. "Se spune că bebeluşii «strîmbă» limba. Ce greşeală! O strâmbă? O fac mai graţioasă, mai ingenuă." După câteva exemple nostime, încheie: "Şi ca să n-o lungesc... dumneavoastră puteţi spune cît veţi dori că vă plimbaţi prin Cişmigiu!... Eu cu Daita noastră ne plimbăm în Mişigiu... şi nu mîncăm cozonac (vi-l lăsăm dumneavoastră), noi mîncăm concozac!"

N.S.: Dar viaţa a trebuit să meargă înainte şi după ce Mircea n-a mai fost. Au urmat şi nişte ani frumoşi...



D.Ş.: ... Da! Însă au fost şi unii mai puţin frumoşi. Atunci când viaţa m-a purtat mai des prin sălile tribunalului. Am încercat totuşi să iau răul spre bine şi să trag şi nişte foloase de pe urma acestor "clipe" atât de neplăcute. Şi anume, am asistat la nişte procese civile şi penale, intrând în diferite săli şi notându-mi ceea ce ar fi putut deveni situaţii de roman, plus limbajul caracteristic. Şi aşa a rezultat romanul Intrarea oprită.

N.S.: Cred că l-ai scris şi ca psihoterapie; scrisul tău a fost o descărcare, o defulare.
D.Ş.: Urmate de vindecarea rănilor... Ţin să punctez aici că în drumurile vieţii mele, mi-am dorit cu ardoare să mă pot uita oricând cu seninătate în ochii celor cu care m-am intersectat, căci nu am vrut niciodată răul nimănui; nici celor care mi-au făcut mie rău. Da, m-am eliberat...

N.S.: Da, draga mea, mereu ai ştiut să repari ceea ce "alţii" stricaseră, mereu ai fost generoasă, călcându-ţi uneori pe suflet, ca doar-doar să fie bine. Admirabil!
D.Ş.: Să trecem la eroina mea din Intrarea oprită: ea are de înfruntat atâtea neplăceri din cauză că trebuie să aibă de-a face cu instituţii ca tribunalul, procuratura, miliţia. Se loveşte de multe "intrări oprite", dar nu se lasă înfrântă, ci luptă. Cartea este şi povestea stingerii unei iubiri şi a înfiripării alteia, aşa că pe lângă dezamăgiri, zugrăveşte şi bucuria şi veselia răspândite de o familie care, precum pasărea Phoenix, renaşte mai puternică din cenuşă. Am vrut ca rândurile mele să conţină şi această notă optimistă. Oricât de jos o face viaţa să coboare la un moment dat, eroina nu se lasă doborâtă, ci îşi tot spune: "Capul sus! O să treacă şi acest moment" şi el va rămâne curând doar o amintire, care, ca toate amintirile, e sortită cu timpul să-şi piardă din amploare, să se estompeze. Orice amintire dureroasă devine cu vremea o simplă amintire.

N.S.: Este o carte în care fiecare a putut găsi un crâmpei din propriile deznădejdi, speranţe, reflecţii, simţiri, căci acţiunea traversează perioada anilor '80 plină de atâta zbucium şi ajunge după '89. Ce ecouri a avut?
D.Ş.: După lansarea cărţii, care a fost foarte emoţionantă pentru mine, au scris despre ea Liviu Antonesei, Dan C. Mihăilescu, Călin Stănculescu.

N.S: Îmi amintesc acum de o lansare şi mai emoţionantă, cea a romanului tău în care conjugi verbul "a spera": eu sper, tu speri, el (ea) speră... Nu numai datorită subiectului abordat, ci şi pentru că mama ta nu a mai apucat lansarea, iar Daita era în SUA şi, din motive cât se poate de obiective, n-a putut participa direct.
D.Ş.: Dar m-am consultat cu ea, ca specialistă în biologie, în genetică, aşa încât sindromul inventat de mine, pentru care am studiat atunci câteva cărţi de genetică şi embriologie, să nu se bată cap în cap cu ştiinţa. Şi a realizat la calculator şi coperta, după o idee a mea.


N.S: După lansare, ştiu că s-a scris în presă foarte laudativ despre carte.
D.Ş.: Da. Au scris Luana Duschka, Călin Stănculescu şi am fost chemată la radio pentru nişte interviuri.

N.S: Ce este cu acel sindrom inventat?
D.Ş.: Eroina se luptă cu o boală genetică rară - sindromul Berler. El este produsul fanteziei mele, coordonatele acestei maladii neexistând, însă restul datelor ştiinţifice sunt reale. M-am documentat serios ca să nu scriu "anomalii", altfel decât cele cromozomiale. Eroina mea este pusă în faţa unei decizii grele pe care trebuie s-o ia în legătură cu calea de tratare a acestui sindrom căruia îi cade pradă.

N.S: Chiar dacă tu nu vrei să te laud, o voi face şi fără voia ta. Seriozitatea cu care tratezi fiecare cuvânt, fiecare afirmaţie a mers atât de departe, încât, traducând Jung sau Freud, ai aprofundat psihologia şi ai căutat să înţelegi cât mai adânc ceea ce traduceai. Ştiu cum te documentai şi mi se pare impresionant să văd că ţi-ai ales pentru acest roman de ficţiune un domeniu diferit, genetica, şi ai avut curajul să "te bagi" cu date concrete şi corecte ştiinţific, chiar dacă boala în sine este inventată.
D.Ş.: Mă faci să roşesc!

N.S: Nu-i nimic. Îţi stă bine. Ha-ha! Cartea ta este închinată legăturii indisolubile dintre mamă şi copilul ei.
D.Ş.: Asta este ideea de bază, cum bine ai subliniat. Legătura este simbolizată aici nu prin cordonul ombilical, ci printr-o boală declanşată în organismul mamei de instalarea sarcinii, dar pe care, pe de altă parte, numai păstrarea acestei sarcini o poate vindeca. Boala mamei, la rândul ei, se poate repercuta asupra copilului, care, salvându-şi mama, poate suferi el nişte urmări negative în evoluţia lui. În jurul acestui nucleu se ţese apoi firul acţiunii.

N.S: Acţiune ce are şi multe elemente vesele, deconectante, şi scene de umor, nu doar de luptă.
D.Ş.: Sigur! Ca să şi descreţim frunţile.
Prin această relaţie mamă-prunc am vrut să accentuez că, deşi aparent în viaţă copilul este cel care depinde de părinţii lui, realitatea este de fapt cu totul alta. Cu cât aceştia îmbătrânesc, vor avea ei mai multă nevoie de copiii lor. Aceştia învaţă de la tine despre o lume care apune, tu de la ei despre una în plină formare.
Inversarea clasicului raport reiese din faptul că de astă dată viaţa mamei este cea care depinde de fătul pe care-l poartă în ea. El este cel care poate face ca viaţa mamei lui să continue şi astfel, conjugând la prezent verbul a spera, ea să iasă din paranteză cu drepturi depline.

N.S: Cocuţa îşi dorea cu ardoare să ştie că alegi un final optimist. Eu ştiu exact cum s-au petrecut atunci lucrurile. Te rog să povesteşti, chiar dacă nu-ţi este uşor.
D.Ş.: Mama era bolnavă când am terminat de scris, dar noi speram că îşi revine. Daita a venit s-o vadă atât cât i-a permis să stea bursa de doctorat fără a o pierde, Catrinel a refuzat să mai plece în vacanţa de vară în SUA, ca să nu fie departe de bunica ei. Mama - cea cu care discutam ce scriu, aşa cum, toute proportion gardée, făcea şi tata - citise textul până spre paginile finale, după care îi fusese prea rău ca să-l termine. Pe 1 octombrie mi-a cerut să citească sfârşitul, căci, deşi o asigurasem că are o notă optimistă, voia să vadă ea cu ochii ei. A citit, mi-a zis că se termină exact cum şi-ar fi dorit. Curând a intrat Catrinel pe uşă după prima ei zi de studenţie, mama a exclamat veselă: "Bună, studento!" şi după câteva ore a închis ochii. Iar Daita care, cu o seară înainte, vorbise cu ea din America foarte mult la telefon, căci mamei îi revenise din energie...

N.S:... Daita, care era în Manhattan la Columbia University când i-aţi spus, iar asta se întâmpla la trei săptămâni după actul terorist teribil de la 11 septembrie, s-a suit în primul avion şi a ajuns la voi.
D.Ş.: Aşa este. La înmormântarea lui Marie-Claire, o purta deja în pântece pe cea care avea să ducă mai departe numele mamei mele: pe Claire, aşa că "moştenirea" ei continuă.
Cu moartea mamei se încheie încă un capitol esenţial din viaţa familiei noastre, în care a apărut curând următoarea generaţie.

N.S: Tu ţi-ai continuat activitatea profesională şi literară; în acest nou capitol, în familia voastră au fost, iarăşi, bune şi rele, dar ca în basme, binele a învins răul.
D.Ş.: Haide să lăsăm "finalul poveştii noastre" pentru data viitoare.