Moto: "Cu cât mai înfricoşătoare devine această lume, cu atât mai mult devine arta abstractă." (Paul Klee)
Vorbele devin grele, deşi Roland Barthes vedea fotografia ca având propriile sale puteri lingvistice. Dar vorbele sunt grele atunci când încearcă să explice munca fotografului. Şi retorica sau viziunea acestuia. Pentru cei care încearcă să făurească o lume în imagini, explicaţiile sunt ca şi cum grădinarul ar încerca să facă firele de iarbă să-i înţeleagă munca.
Drumul printre lumini şi umbre implică aspectele mişcătoare, dar involuntare ale realităţii, acel "punctum" al lui Barthes. Patosul irefutabil al imaginii se poate lega de lucrurile "mici", de detaliile ce par insignifiante. Umila crăpătură în zid, o piatră aruncată în stradă, o bucată de cârpă, conturează în viziunea sensibilă a celui atent, o nouă frumuseţe, creând o realitate paralelă, orientându-ne într-o ironică eficienţă estetică, şi astfel, detaliul devine un adevărat"objet de désir".
Neurofiziologii moderni spun că mintea umană funcţionează în "pattern"-uri, conform calapoadelor şi structurilor preexistente. Asta deja împinge în derizoriu percepţia umană, situându-se în contradicţie cu teoria visărilor extatice ale observatorului sensibil, cum era de exemplu descris marele Leonardo, care privea ore în şir cerul, găsind în mişcarea norilor poveşti cu personaje fantastice, lupte între cavaleri şi balauri, cavalcade sau portrete dramatice.
Căutarea detaliului ne poate apropia şi de ceea ce psihanalistul Jacques Lacan definea ca "objet petit" (obiectul mic), o formă de alteritate. Conceptul lui Lacan despre "objet petit" este profund inspirat de ideile altor psihanalişti precum "obiectul pierdut" al lui Sigmund Freud, "obiectul parţial" al lui Melanie Klein şi "obiectul de tranziţie" al lui Donald Winnicott.
Dacă scoatem conceptul de "objet petit" din contextul psihanalizei şi îl folosim ca instrument al esteticii, putem să spunem că acesta "există" doar în relaţia dintre oameni şi limbaj. "Legea" creează "objet petit" ca o rezervă mică, concentrată, de jubilare (jouissance), rămasă din jubilarea iniţială pe care a trebuit să o sacrificăm pentru a deveni subiecţi socializaţi. Ideea este că acest mic rest nu este ceva ce am avut vreodată, se transformă într-un fel de fericire pre-lingvistică, pre-oedipală.
Lacan spunea că "jouissance" este preţul admiterii în ordinea simbolică şi extinzând teoria sa în registrul căutării estetice a detaliului, putem afirma că detaliul devine simbolul imaginii abstracte.
După cum explică Žižek, "das Ding (corpul mater, primordial) este golul absolut, abisul letal care înghite subiectul; în timp ce "objet petit" desemnează ceea ce rămâne din "Lucru" după ce a trecut prin procesul de simbolizare" (Ciuma fanteziilor). Gilles Deleuze se referă la Obiect (pentru noi, detaliul) ca "obiect virtual" Prin "virtual", în acest context, înţelegem ceva de genul potenţial. Şi aici ne întoarcem la cum definesc unii teoreticieni (cum ar fi Susan Sontag), una din principalele caracteristici ale fotografiei, potenţialitatea.
Dar destul cu căutările psihanalitice. Să ne gândim puţin la înaintaşi. Căci vrând-nevrând toţi avem pe cineva înainte. Michelangelo l-a avut pe Dumnezeu, Picasso, arta africană, Kandinsky, focurile de artificii de la votcă... Căutăm operele - martor într-o aprehensiune a trăsăturilor stilistice. Aici aş spune că din înaintaşii abstracţionismului care se foloseşte de simboluri, marele maestru este Paul Klee care a dat compoziţiei acea încifrare subtilă şi minimală care încântă şi descântă privirea. Artistul elveţian scria: "Unele simboluri consolidează spiritul pentru a înţelege că nu trebuie să se lase încătuşat de modalitatea unică a pământescului."
În definitiv şi vremurile ne impun nişte ajustări conceptuale. În timpul războiului, Picasso căuta în gunoi pentru sculpturile sale, Giacometti, exilat într-o cameră de hotel modela ghipsuri cât palma de înalte, fotograful spaniol Chema Madoz colecţiona obiecte avariate şi abandonate pe stradă, din care compunea minunate imagini suprarealiste.
Să nu fim surprinşi în demersul (oarecum asemănător cu cel din arta "povera" italiană) de folosire a obiectului umil, care articulează realitatea într-un limbaj estetic, exploatând emfaza decalajului dintre obiect şi subiect. Aici se poate încadra ideea lui Breton despre "l'ecriture automatique", atunci decupezi din convenţional, metafizicul.
Apropo de înaintaşi, poate primul care a scrutat universul "mic" şi l-a exploatat ca resursă estetică a fost Gyula Halasz, născut la Braşov şi care a lucrat o viaţă în Franţa sub pseudonimul Brassai. În 1933, a creat o serie numită "Sculpturi involuntare", adică fotografii ale unor obiecte aparent nesemnificative, ca bucăţele de hârtie mototolite sau rulate, devenite misterioase şi monumentale prin procedeul numit astăzi "close-up" şi prin folosirea luminilor şi umbrei adecvate.
Unele dintre aceste obiecte de zi cu zi, iau o formă magnifică, fiind uneori numite sculpturi morfologice, neidentificate de privitor ca obiectul iniţial şi banal care a devenit recunoscut pentru noi, dezlănţuind frumuseţea intrinsecă.
Multe din obiectele devenite printr-o abordare creativă subiecte pot conferi o simbolistică semnificativă. Simbolurile acestea se pot supune unor reguli de integrare, raportul de semnificaţie le dau relevanţă şi le transformă în mitic, într-o stare primitivă pre-logică, simbolistică precizată de Brunschvicg, ca fiind opusă semnului artificial din cauza puterii interne de reprezentare.
Să ne mai întoarcem şi la concretul fotografului. Ce trebuie să facă el? Să aibă picioare bune şi să fie atent, să se lase cuprins de toate detaliile lumii şi să nu ignore semnele, ca un căutător de urme indian. Prada va fi acolo, la îndemâna artistului, iar tehnica fotografică nu va conta, după cum nu vor conta nici aparatul, obiectivele, alegerea dintre digital sau film! Aici vorbim de o anumită atitudine ce duce la ascensiune spirituală.
https://www.saatchiart.com/account/artworks/555917