03.03.2021
Editura Măiastra
Ion D. Sîrbu (volum îngrijit de Toma Velici)
Ultimele...

Editura Măiastra, 2021


(foto copertă: Mihai Barbu)

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Caietul VII. "Povestea bietei mele vieţi"

7 iunie 1989

Vin prieteni din toate părţile şi-mi spun: "Scrie-ţi autobiografia!" "Scrie-ţi adevărata ta autobiografie!" Nu dorm nopţile, vin toate umbrele (poveştile) copilăriei şi tinereţei mele neobişnuite, vin şi mă chinuie, ispitindu-mă: "Ce contează că eşti bolnav pe moarte, tocmai fiindcă eşti bolnav pe moarte, trebuie neapărat să-ţi povesteşti viaţa! Va avea loc cândva, nu peste mult, o judecată a popoarelor: tu eşti un martor preţios, trebuie să depui mărturie, trebuie să contribui, cu atât de tipica ta viaţă, la explicarea măcar morală şi spirituală, a cauzelor care ne-au adus acolo unde suntem acum. Nimeni nu-ţi cere să fii istoric, nu eşti o personalitate ieşită din comun: dar ai două calităţi native, care te obligă să plăteşti, scriind, vama pentru moştenirea ta bio-psicho-socială: 1. Ai moştenit de la Mama ta darul de a povesti, şi 2. Ai cultivat, ca profesor şi scriitor, calitatea asta intelectuală majoră, atât de rară şi de preţioasă în zilele noastre: luciditatea[i]. Viaţa ta, în sine, nu e decât biata soartă a unei furnici valahe, răvăşită de cel de-al Doilea Război Mondial şi, mai ales, de funestele sale consecinţe. Un fiu de miner, ajuns universitar, pe lângă Lucian Blaga: face războiul în Răsărit, ca sergent - fiind deja membru al partidului comunist român (aproape inexistent): recunoaşte în armatele eliberatoare ale lui Stalin o formă de fascism asiatic şi, din 1945, cu condeiul, sufletul, conştiinţa sa trece de partea... lucidităţii critice în defensivă. Iată, ieri, un guvern al poporului muncitor din China comunistă (a lui Deng Xiaoping) a dat ordin armatei poporului muncitor să tragă în studenţii din Peking[ii]. Tot ieri, sindicatul "Solidarnosti", al polonezilor, a zdrobit în alegeri pe delegaţii oficiali ai partidului comunist. Eveniment de semnificaţie cosmică, este pentru prima oară că o dictatură militară comunistă este pur şi simplu desfiinţată prin nişte alegeri care s-au transformat în plebiscit popular. Alaltăieri, preşedintele Bush a declarat (redau din memorie): "Putem considera că visul sau utopia comunistă este definitiv învinsă şi compromisă peste tot în lume" (şi, culmea, nu i se răspunde la această supraistorică sentinţă de condamnare) - iar preşedintele[iii] Partidului Comunist Italian declară că "formula de comunism adoptată în Răsăritul Europei este un dezastru şi o mizerie pentru toate popoarele obligate să o adopte"...

Sub asemenea uriaşe auspicii ideologice (având două tumori canceroase ce îmi cresc în gât, cumplite suferinţe la înghiţire şi vorbire, trăind dopat cu hapuri, somnifere şi fel de fel de analgezice etc.), eu, îndemnat de stihiile insomniilor mele, deschid un caiet nou şi încep - pentru prima oară - să îmi scriu povestea bietei mele vieţi. Nu voi fi deloc preocupat să fiu precis, memoria a început să mă lase, nici nu mă interesează viaţa mea ca realitate, ci ca poveste: gândită, visată, povestită de zeci de ori şi, mai ales, trăită. Am scris undeva despre acest fluviu "Alphée", despre care în mitologia greacă se credea a fi un fluviu de apă dulce ce traversează Marea Egee. Ideea mi-a oferit-o un eseist francez[iv] - îmi scapă acum numele lui, el spunea că, acasă la bunicii săi aproape analfabeţi, până la vârsta de 14-15 ani aflase mai totul despre lume, oameni, bine, moarte, sex etc., fără să fi citit vreo carte. În sensul acesta, eu am [trăit] într-o lume în care cultura orală suplinea totul. Părinţii mei, aşa primitivi şi săraci cum au fost, nu au cunoscut nici plictiseala şi nici singurătatea pustie. Mama fusese o celebră povestitoare, nici Tata nu era un morocănos-tăcut. Am trăit între oameni care ştiau să povestească, unii din ei erau chiar artişti sau filosofi ai acestui gen de "cultură minoră". Am făcut războiul cu soldaţi-ţărani, am trăit ani lungi în puşcăriile patriei mele iubite. Am o soţie "povestitoare", vin prietene ale ei din Paris, Maroc, Israel, nu la "conversaţie", nici la "bârfă", ci "la poveşti". Unele din aceste scurte poveşti - aproape anecdote - mi se par nişte noduli ai timpului de jos: adică, al timpului trăit ca om simplu, la nivelul omului de rând, fără greutate, fără însemnătate.

Dacă povestesc, de pildă, cum a decurs prima defilare stalinistă la Sibiu, mie mi se pare mai important şi mai "semnificant" faptul că Daicovici[u], având nevoie să facă pipi, de frică, decât să iasă din rândul celor care defilau, a făcut pipi în pantaloni... Sau că, la o altă defilare, în Cluj, muream de râs cu Blaga fiindcă exact deasupra tribunei I (unde trona acum Daicovici[u], fostul fascist), vântul a doborât o literă de pe o lozincă uriaşă. În loc de "Bastionul păcii e U.R.S.S.", se putea citi "bastonul păcii..." etc....

Deci, îmi voi povesti viaţa fără să evit acei noduli tragi-comici care - chiar dacă o parte de plăsmuire şi artă face parte vie şi adevărată din adevărul vieţii mele.

M-am născut în ziua de 28 Iunie, 1919, la orele 11 seara. Biata mea mamă, abia la bătrâneţe, se hotărâse să-mi "povestească" un secret al ei. "Am luptat, m-am sforţat, m-am rugat, cât am putut, ca să nu te naşti în 28 Iunie. Voiam să te scot în lume pe 29 Iunie, e ziua sfinţilor Petru şi Pavel, altă viaţă... Fiindcă ziua asta, de 28 Iunie, nu e norocoasă. E blăstămată. Cât am fost «fată la copii», în Beograd, ştiam de ziua asta. Eu am văzut-o pe regina Draga[v] cu pumnalul în spate, întinsă pe pervazul unui geam al palatului ei... Dar nu asta e important. În 28 Iunie, orice Sârb - şi pe tine te cheamă Sârb[vi] - îşi lichidează socotelile cu duşmanii. În 28 Iunie a fost omorât, cu sute de ani în urmă, în castelul său, nu ştiu ce paşă al turcilor. Tot în 28 Iunie a fost împuşcat la Saraievo prinţul Franz Ferdinand. Sârbii au un nume pentru ziua asta, «danas deni», ziua jertfei, ziua răzbunării, nu ştiu exact. În orice caz, pentru nimic în lume nu voiam să te aduc pe lume într-o zi atât de groaznică, de sângeroasă..."
*
A doua zi după naşterea mea (tata fiind foarte mândru că are un fiu, era unicul fiu dintr-o familie, a lui Nicolae Sârbu, în care mai erau... 6 fete: Estera, Aurelia, Olga, Reghina, Cornelia, Clara), deci, în 29 Iunie 1919, sărbătorindu-se pacea după Primul Război Mondial (cred că în 28 Iunie 1919 s-a semnat la Paris încheierea războiului), tata a plecat la o "nedeie", unde urma să se strige, pentru prima oară, "Trăiască România Mare!".

De la această Nedeie, de pe dealul Maleia al Livezenilor din Petroşani, tata s-a întors seara cu hainele ferfeniţă, plin de vânătăi. Era vesel, amărât, povestea ce-a păţit: "Nici n-au terminat popii cu slujbele lor şi s-a încins bătaia. S-au bătut românii cu ungurii, regăţenii cu ardelenii, ortodocşii cu greco-catolicii, catolicii cu reformaţii. S-au bătut muncitorii cu domnii, momârlanii[vii] cu barabele, socialiştii vechi cu socialiştii noi.... Am încercat să-i împac, nu am reuşit!"

Bunica mea, Maria Ursu, şefa necontestată a familiei, cred că se trăgea dintr-o veche familie de moţi de prin părţile Bradului. Ea m-a ridicat în sus şi a strigat de trei ori "puia Gaia". (Mama credea că e vreo vrăjitoare valahă.) De altfel, cred eu, Mama, când a venit în Valea Jiului, vorbea curat germana, ceha şi sârba. Aici a învăţat maghiara şi româna, pe care, chiar şi la bătrâneţe, le vorbea stâlcit şi cu un pronunţat accent străin. (De aici vorba lui Blaga: "Gary e orfan de limba maternă.") Tata era un flăcău puternic, vesel şi chefliu. Nu ştiu cum s-a-ndrăgostit de Mama mea care era şi o străină, şi căsătorită (cu un copil de 10 ani, Leopold), şi mai în vârstă cu 6 ani decât el. Dar, cred că a fost vorba de o dragoste mare care a şi durat frumos toată viaţa. [...]

Cu acte în regulă - Mama fiind văduvă de război, cu pensie de văduvă - Tata, împotriva, cred eu, a tuturor surorilor lui (care vedeau pentru fratele lor unic, "Groful", o altă partidă, nu o femie căsătorită - cu un fiu de 10 ani), s-a căsătorit cu mama. Au început de la zero. (În casa noastră, în 1916, fuseseră cantonaţi caii unui regiment românesc.) Mama avea bani strânşi, ceva inele de aur, şi-au încropit o gospodărie curată şi serioasă. În casa aceea, m-am născut eu, fiul lui Ion Sârb, 28 ani, şi al Cătălinei Glaser, 34 ani. Actele mele toate, de naţionalitate, de botez, origine ethnică, paupertate, le aveam pe numele de Sârb Dezideriu.

De ce Dezideriu şi nu Ion? Tata s-a dus la Primărie, la Lonea, să mă anunţe că m-am născut. Era fericit. Îl însoţea Székely Deszó (Dezideriu), soţul mătuşei Aurelia, cea care ne protejase. Pe drum, au băut ceva, limbile s-au încurcat, în loc de Ion am fost înscris Sârb Dezideriu.

În 1921, din Rusia, s-a-ntors viu şi nevătămat, primul soţ al Mamei mele. Nu ştiu cum s-au petrecut, de fapt, lucrurile. Mama nu fusese deloc fericită cu Stehlick Iosef, care era beţiv şi o bătea. A avut -cred eu- cuvenita explicaţie minerească (fără bătaie, fără vorbe urâte.) Stehlick Iosef a divorţat de Mama mea (eu devenisem fiul lui, actul de căsătorie a Mamei cu Tatăl meu, fiind anulat, bazat fiind pe un act fals, actul că el a murit în Galiţia - Stehlick şi-a luat fiul, pe Leopold, şi a emigrat, împreună cu alte două surori ale Mamei mele, familia Fritsch (Frič), în Brazilia (cu doi copii, verii mei, Yolanda şi Rudolf) şi familia Uzel, în Statele Unite. Cu fiul ei, Mama a corespondat regulat până în 1965. (Cu familia Uzel, deloc, abia eu, prin '86, am reuşit să descopăr că am o mulţime de veri, nepoţi în U.S.A. Toţi muncitori.) Notarul - idiot sau corect - la rubrica observaţii a vechiului formular de Certificat de naştere a înscris nota următoare: "Se corege numele tatălui din Sârb Ion, de religie ortodoxă, 28 de ani, în Stechlick Iosef, katolic, 38 ani." Atât.

Această observaţie a fost un blestem pe soarta mea. Tata a angajat pe cel mai mare avocat din Deva, ca să mă adopte. Îl chema Dr. Petru Groza. Nu a reuşit. Conform Codului civil austro-ungar (încă valabil în Ardeal), adoptorul trebuia să aibă minimum 50 de ani. Tata m-a înscris l-a şcoală. La liceu, pe numele de Sârb Dezideriu (absolut toate actele mele celelalte fiind pe acest nume). Dar trebuia "să ungă" bine, ca să nu se bage în seamă acea fatală observaţie din actul meu de naştere. Prin 1931-32, ca orice copil, cotrobăind în sertarul cu acte secrete ale Tatălui meu, am dat peste un stoc gros de cereri prin care Dr. Petru Groza cerea să fiu adoptat. Eu eram numit "minorul Stehlick Dezideriu". Am trăit un şoc complet. Tatăl meu nu e tatăl meu. Am fugit în munţi, am vrut să mă arunc de pe o stâncă, pe Roşia. Tata a făcut năvod de vecini şi prieteni, am fost prins şi adus acasă. Plângeam cumplit (aveam 12 ani). Nu voiam ca Tata să mă atingă. Atunci, el s-a dezbrăcat - eram numai noi doi în odaie - m-a dezbrăcat şi pe mine şi, cu blândeţe, mi-a arătat trei pete din naştere pe care le aveam, şi eu şi el, pe trup. Astfel, am înţeles că el este totuşi tatăl meu şi că îi semăn ca o picătură de apă. Tata plătea regulat la liceu (la secretară), la notariat (Valer Popa). Dar, prin 1937, Valer Popa a murit şi a venit ca notar unul Moga. (Unchiul lui Lucian Giurchescu.) Acesta ne-a dublat cota de minciuni. Eu m-am revoltat (eram acum elev de liceu, aveam o conştiinţă de clasă), şi am interzis Tatălui meu să mai plătească notarului. Rezultatul? M-am pomenit trecut în actele de încorporare la armată şi pe numele de Sârb Dezideriu şi pe cel de Stehlick Dezideriu. După bacalaureat - eu n-am avut încotro - şi am făcut cerere să fac armata (stagiul), cu un an mai devreme. Pe baza unui dosar în care toate actele erau pe numele de Sârb Dezideriu. Astfel s-a anulat celălalt dosar, Stehlick, ziceam eu, dacă am şi livretul, nu voi mai avea griji. Prin toamna anului 1956, mi s-au furat actele, la Cluj. Ca să pot să-mi refac buletinul, am cerut, de la Primăria Petrila, un certificat de naştere de tip nou. Eram în plină glorie literară, scriam la revista "Teatrul" (în care doar eu, Doinaş şi Potra eram români, ceilalţi erau evrei cu nume foarte româneşti) - când, bomba, şefului meu, Horia Deleanu, a trebuit să-i explic că trebuie să plec la Petrila, iată, eu nu sunt Sârbu (acum a apărut "u"-ul final), sunt Stehlick, e o grea şi veche încurcătură, trebuie s-o rezolv. Vede el actul - naşii mei, martori la naştere, fiind Isidor Diralesio şi Ana Frenck - ajunge el la nişte concluzii... Nu vreau să glumesc, nici să mint - adevărul este că, timp de 4-5 luni, mi-a mers fantastic la Bucureşti. Mi s-au deschis uşi grele, mi-a apărut un volum, aveam cronici teatrale la două reviste grele. Dacă mi-aş fi ţinut gura şi aş fi lăsat ceaţa să plutească în jurul numelui meu...Scriitorul cel mai jucat la noi şi tradus era Davidoglu[viii]. Am scris eu o cronică despre un spectacol, jucat la Turda, autorul, Stehlick, avea numele meu. Dar, prin bani, o beţie, câţiva excelenţi funcţionari-ciocănari din primărie, am reuşit, în numai 8 ore, să fiu adoptat de propriul meu Tată. Acesta e secretul meu, nimeni nu-l ştie: eu nu mai figurez la Primăria Petrila în registrul de naşteri din 1919 (28 iunie), ci în registrul din Dec[ecembrie] 956, fiind adoptat de Tatăl meu. Adevărul este că primarul Fehér - era vecin cu noi - ştia din familie povestea cu Stehlick. (În Germania, arătându-mi actul de adopţiune, cu mama Glaser Catherine şi tatăl Iosef Stehlick, puteam pe loc obţine cetăţenie germană. Dar eu îl adoram pe Tatăl meu, eram fiul lui, el a murit de inimă rea din cauza puşcăriei mele. Din cauza aceasta nu am rămas şi sunt mândru de acest gest discret al meu.)

Am fost foarte iubit de părinţii mei, când mă rog, în primul rând evoc numele lor. Casa noastră era curată, mama a reuşit să-l "manevreze" (?) inteligent pe Tata: spre fapte bune. Spre civilizaţie şi muncă - totul pentru copii, numai pentru copii. Trăiam dintr-un singur salariu - cel al Tatălui meu - dar Mama muncea şi ea enorm. Nu am văzut-o culcată înainte de miezul nopţii, se scula odată cu Tata, pe care îl pregătea pentru şut. Creşteam doi purcei, 10 găini, nu ştiu câte gâşte sau raţe. În afară de grădina de zarzavaturi, de lângă "casa noastră de la Werk", mai închiriam un lot de pământ de la momârlani. Pe deal, sus, departe de colonie. Numai pentru cartofi. Eram plini de datorii, trăiam pe baza unui sistem de creditare generală. Nici nu terminaseră de plătit mobila din "odaie" (dormitor + salon + sufragerie de zile mari), comandată de la "Lengyel" din Arad, că s-au şi apucat să-şi cumpere, pe rate (plătibile lunar, timp de 10 ani), o maşină de cusut "Singer". Pentru alimente, erau creditaţi la cooperativă. O dată pe lună, mama făcea o listă cu tot ce-i trebuie: zahăr, făină, gris, cafea, orez coloniale etc. În ziua aceea, Tata schimba şutul. El, cu roaba sau căruciorul, căra acasă tot ce era mai greu: făina (neagră, albă, "nula"), porumbul pentru găini şi purcei, tărâţele, mălaiul. Mama, cu un coş, aducea zahărul, orezul, grisul, colonialele. Nicio coadă. Niciun ban la casă. Un bon de la uzină - şi atât. Pentru stofele mai scumpe, aveam pe d-l Schreter şi [pe d-l] Goldstein. La Petroşani. Tata, în August, împreună cu mine şi cu Mama, intram la d-l Goldstein. El ne ştia de o viaţă. "Copilul merge la liceu, bravo, să vedem ce putem face să-l îmbrăcăm." Stofa pentru haine constituia o alegere de trei zile: consultări cu d-l Horn, care ne explica - ţin şi azi minte - că ieşim foarte ieftin doar dacă cumpărăm stofe din cele mai scumpe. Eram îmbrăcaţi ca nişte "grofi" - un costum ţinea zece ani, un palton, o viaţă.

Când am ieşit din puşcărie, mi s-a încropit o garderobă din hainele rămase după Tata: doar stofe englezeşti (deşi fuseseră noi în 1938), doar costume calitatea I-a, lână pură. (Când l-am prezentat pe Tatăl meu prietenilor şi profesorilor mei din Cluj, 1947, cu toţii, râzând, au fost de acord că el arată ca un gentleman, iar eu ca un intelectual parvenit din rândurile proletariatului.) Mama cosea - lingerie, haine de lucru etc. -broda admirabil. Perdele, feţe de masă, milieuri. În fiecare Joi sau Duminică venea, de la Băniţa, "rumânul" nostru: Pătru. Aducea lapte pentru o întreagă uliţă. Calul şi-l lega însă de salcâmul nostru. Tata avea un mic atelier în fundul grădinii, după vişini şi agrişe. Lucra mai ales tinichigerie, lăcătuşerie. Burlane, oale mari de fiert rufe, lacăte, zăvoare. Toată fierăria necesară la o casă ţărănească. Nu l-am auzit niciodată târguindu-se, totul părea a fi un troc arhaic, perfect pus la punct. Nimic nu ne lipsea din casă - părinţii mei nu împrumutau nimic de la nimeni. Pentru tăierea şi prepararea porcului, aveau absolut tot ce ne trebuia. Mâncam civilizat, deodată, cu faţă de masă şi tacâmuri. Tata tăia pâinea (ce pâine!?), Mama făcea 5 pâini mari, deodată, la zece zile. Niciodată, pâinea asta nu se usca, coaja nu i se arunca, avea un gust inconfundabil. Plăcinte ceheşti, nemţeşti, la cină: livanţe, dolek, zsivány palacsinta etc. Albiturile patului erau ca spuma: şi acum am în nări mirosul albiturilor, pe ger, aduse de afară. În casă era cald, cât am fost copil, am dormit în pat cu Tata. Îi simt şi acum mirosul de... Tată. Eram liberi, puteam să ne jucăm cât vrem. Minge, dealuri, peşteri, scaldă. Aveam jucării - dar nu ne jucam cu ele. Preferam joaca. Mama "m-a alăptat până am vorbit", anume ca să nu fiu bolnav niciodată. Ea spunea - dar cred că şi  credea în ce spune: "Boala e un lux boieresc. D-zeu ne-a făcut săraci, e adevărat, în schimb noi nu am fost şi nu vom fi niciodată bolnavi!"

Casa asta, a noastră, ca entitate practică socioeconomică, pentru sfârşitul de veac XIX, când a fost clădită (absolut la fel, standard, în toată Valea Jiului), azi, gândind-o, nu sentimental sau politic, trebuie să o recunosc a fi fost înţelept calculată şi foarte nemţeşte realizată. Noi nu aveam nimic comun cu vecinul (sau cu vecinii), apa era la 20 de paşi, puteam creşte un porc, câteva păsări. Tata îşi avea atelierul său de "fuşerai", nu trebuia să alergăm la piaţă pentru fiecare pătrunjel sau cartof. Era un cămin, era al nostru pe viaţă, chiar dacă nu eram proprietari. O dată pe lună, ca un ceasornic, sosea o căruţă de la gospodăria Coloniei, descărca 1m3 de lemne de fag (pentru coptul pâinii în cuptorul ce era în uliţă), şi o tonă de cărbuni pentru încălzit. Noi, atâta grijă aveam: să-i cărăm în şopron, în magazia de lemne.

Acum, fiind eu oarecum la capăt de funie şi de par, îmi aduc aminte, cu emoţie, că acum doi ani[ix], fraţii Barbu[x], ambii profesori, m-au invitat să vin la Petrila (nu mai am acolo decât un ultim nepot, pe Crăciun Ştefan Dorel, tatăl Monicăi), să vin la Petrila, să-mi văd casa părintească, înainte de a fi dărâmată de buldozere. Am mers. (Am câteva fotografii[xi] sfâşietoare, ca amintire, după acest jalnic pelerinaj.) Casa noastră era încă în picioare, dar într-un hal fără de hal. (Cred că ultimii care au locuit în ea au fost nişte haimanale sau nişte ţigani nomazi.) În jur, praf şi gropi. Văzând cuptorul de pâine dinamitat, mi s-a strâns inima, mi-au dat lacrimile. I-am povestit prietenului meu M[ihai] Şora[xii], nu ştiu ce m-a apucat să-i spun chiar lui; dar m-am simţit bine după ce am terminat istorisirea mea.

Lacrimile rusului Vania

"Ca să poţi înţelege acum ce a însemnat această casă - nu pentru mine, ci pentru secolul pe care îl terminăm acum de supravieţuit - dragă Mihai, îţi voi transmite o simplă poveste din istoria acestei case, care, la ora asta, e de mult dărâmată. În locul ei, acolo, pe dâmb, se înalţă un frumos bloc cu 5 etaje. În toamna anului 1944, au sosit bravii noştri ruşi eliberatori. Cred că divizia care a ocupat Valea Jiului a primit ordine speciale. Să se poarte frumos, tovărăşeşte. Niciun zabvol[xiii], niciun davai ceas. Aici locuieşte şi munceşte un detaşament al clasei muncitoare: mineri, proletariat, exploataţi încă de societăţile capitaliste. În fiecare zi - îmi povestea Mama - venea la noi un sergent frumuşel: Vania, Vaniuşa. (Mama, ştiind bine sârbeşte şi ceheşte, se putea înţelege cu el, Tata o rupea, cât putea, pe nemţeşte.) Venea, zicea "zdrazvuite!" şi apoi ne povestea că ei au mâncare prea multă (cred şi eu: îi aproviziona Soc[ietatea] "Petroşani") şi că ne-a adus şi nouă să mâncăm. Era un papricaş sau un gulyás cu cartofi sau varză, foarte gras, foarte gustos. Dar ne aducea acest "ajutor frăţesc" într-o vadră de cositor, nu prea curată. Azi aşa, mâine tot aşa, într-o zi Mama s-a lovit cu palma peste frunte şi a zis: "Iohann, să ştii, rusul ăsta crede că noi flămânzim!" "Aşa e, a zis Tata, altfel nu se explică de ce vine în fiecare zi cu mâncare de la cazanul lor." Ce-au hotărât? Să-l invite la masă. Şi l-au invitat. Mama a aşternut masa în pridvor: feţe de olandă, farfurii "de nuntă" (Rosenthal), tacâmuri de sărbătoare. (Nicio băutură!) S-a servit o masă tipic ardelenească, patru feluri, sos, "pui în prezlu", ca desert, clătite ceheşti cu marmeladă de vişine şi brânză dulce de vacă...După aceea, Mama, vorbindu-i sârbeşte, l-a luat de mână şi l-a dus în odaie. A deschis uşile dulapurilor. Să vadă ce albituri şi ce haine avem. I-a arătat maşina de cusut "Singer", bietul Vania era să aibă un atac de cord. Apoi, i-a arătat cămara şi podul. Dulceţurile, compoturile. Bidoanele cu untură. (Gătitul cu ulei la noi a apărut abia după război.) Rezervele de usturoi, ceapă, cartofi. Lăzile cu mălai, făină albă, porumb boabe. Etc. După care l-a luat Tata şi i-a arătat coteţul cu doi purcei: unul va fi crescut pentru untură, celălalt pentru afumături. I-a arătat unde ţinem slănina afumată. Găinile, şopronul plin cu lemne şi cărbuni. Apoi l-a dus în fundul grădinii, i-a prezentat atelierul. I-a arătat că acum face o stropitoare pentru grădina de flori. I-a făcut cadou o brichetă strălucitoare. L-a lăsat să umble la strungul de lemn şi la cel pentru metale. După care lungă vizită, dragă Mihai Şora, Tata şi Mama mi-au spus că Rusul s-a aşezat pe treptele «gangului» (coridorului casei) şi a început să plângă şi să blesteme... Jur că această poveste e adevărată! Şi mai jur, dragă Mihai, că în ziua aceea, în care m-am aşezat şi eu, pentru ultima oară, pe treptele ceardacului casei copilăriei mele..., am plâns, am plâns şi am blestemat."

Fără comentarii.


[i] Undeva, în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (1985-1988), am definit Luciditatea ca fiind "libertatea celor lipsiţi de libertate" (n.a.). Vezi vol. 1, "Iarna trei: 1985-1986".
[ii] La 4 iunie 1989, la Beijing, în piaţa Piaţa Tien an Men, a fost înăbuşită o revoltă a studenţilor, începută în 14 aprilie. Numărul morţilor este, potrivit unor surse, peste 2.600, în timp ce, oficial, chinezii recunosc că ar fi fost 241.
[iii] Achille Occhetto, secretar general, iun. 1988 - febr. 1989.
[iv] Roger Caillois (1913-1978), scriitor, sociolog, eseist şi critic literar francez, membru al Academiei Franceze.
[v] A fost ucisă împreună cu soţul său, regele Alexandru I, în noaptea de 10 spre 11 iunie (stil vechi, 23 spre 24 iunie stil nou) 1903, de o grupare teroristă.
[vi] Conform manuscrisului, scris cu "â".
[vii] Momârlanii sunt românii autohtoni din Valea Jiului. Cuvântul nu e de batjocură - chiar dacă "barabele" (adică "negreţii", "nădrăgarii" etc.), muncitorimea, îl foloseau cu oarecare ironie. (Se credea că îşi are originea în cuvântul maghiar maradvány = rămăşiţă). Alţii susţin că "baraba" are origine biblică (n.a.).
[viii] Mihai Davidoglu (1910-1987), născut Moise Davidson. În replică la piesa sa, Minerii, "o ruşine chiar şi a stalinismului", jucată în mai toate teatrele, Ion D. Sîrbu a scris comedia satirică Sovrom-Cărbune, "corpul delict" al arestării sale, la 17 septembrie 1958, la expirarea primei pedepse.
[ix] În august 1987.
[x] Mihai Barbu, profesor de limba şi literatura română, autor al unei teze de doctorat intitulată Scriitorul subteran. Studiu de caz : Ion D. Sîrbu (2010), şi Ion Barbu, inginer, artist plastic, unul dintre cei mai cunoscuţi caricaturişti români, iniţiatorul şi organizatorul, la Petrila, începând din anul 2000, a unor manifestări cultural-artistice dedicate lui Ion D. Sîrbu, şi, nota bene, s-a ocupat de restaurarea şi redarea circuitului public a Casei memoriale "Ion D. Sîrbu".
[xi] Fotografii, alb-negru, făcute de Mihai Barbu. În Arhiva Familiei Sîrbu, am identificat 20, dar, după câte am constatat, mai există şi altele, în care se regăsesc: casa părintească, văzută de pe "uliţa copilăriei", fostă Nr. 195, devenită, după 1944, Malinovski, apoi Zorilor, astăzi, Ion D. Sîrbu, cuptorul din curte, mormântul părinţilor. Ion D. Sîrbu apare în nouă fotografii, pe care le-a numit "portretul autorului la bătrâneţe".
[xii] Mihai Şora l-a vizitat în decembrie 1988, în perioada sărbătorilor de iarnă.
[xiii] [Probabil "bucluc"]

2 comentarii

  • Cum se poate cumpăra acest volum?
    Anastasoaie, 08.03.2021, 23:38

    Remarcabil fragmentul acesta autobiografic al lui Ion D. Sîrbu. Cum se poate cumpăra acest volum? N-am reușit să dau de această editură căutând pe internet.

    • RE Puteți suna la Casa Memoriala ION D. SIRBU Petrila 0720 572 084, nu am program acolo. Sunați cand puteți.
      sandor cristina, 09.03.2021, 11:17

      Cartea se livreaza postal/curier, plata on line, prețul cartii 30 lei plus taxe de transport(poștal ori curierat). Multumesc. Sunati sau trimiteti mesaj.

Publicitate

Sus