Ultimele....

Citiți o cronică a acestei cărți.


7 iunie 1989

Vin prieteni din toate părțile și-mi spun: "Scrie-ți autobiografia!" "Scrie-ți adevărata ta autobiografie!" Nu dorm nopțile, vin toate umbrele (poveștile) copilăriei și tinereței mele neobișnuite, vin și mă chinuie, ispitindu-mă: "Ce contează că ești bolnav pe moarte, tocmai fiindcă ești bolnav pe moarte, trebuie neapărat să-ți povestești viața! Va avea loc cândva, nu peste mult, o judecată a popoarelor: tu ești un martor prețios, trebuie să depui mărturie, trebuie să contribui, cu atât de tipica ta viață, la explicarea măcar morală și spirituală, a cauzelor care ne-au adus acolo unde suntem acum. Nimeni nu-ți cere să fii istoric, nu ești o personalitate ieșită din comun: dar ai două calități native, care te obligă să plătești, scriind, vama pentru moștenirea ta bio-psicho-socială: 1. Ai moștenit de la Mama ta darul de a povesti, și 2. Ai cultivat, ca profesor și scriitor, calitatea asta intelectuală majoră, atât de rară și de prețioasă în zilele noastre: luciditatea^[i]. Viața ta, în sine, nu e decât biata soartă a unei furnici valahe, răvășită de cel de-al Doilea Război Mondial și, mai ales, de funestele sale consecințe. Un fiu de miner, ajuns universitar, pe lângă Lucian Blaga: face războiul în Răsărit, ca sergent - fiind deja membru al partidului comunist român (aproape inexistent): recunoaște în armatele eliberatoare ale lui Stalin o formă de fascism asiatic și, din 1945, cu condeiul, sufletul, conștiința sa trece de partea... lucidității critice în defensivă. Iată, ieri, un guvern al poporului muncitor din China comunistă (a lui Deng Xiaoping) a dat ordin armatei poporului muncitor să tragă în studenții din Peking^[ii]. Tot ieri, sindicatul "Solidarnosti", al polonezilor, a zdrobit în alegeri pe delegații oficiali ai partidului comunist. Eveniment de semnificație cosmică, este pentru prima oară că o dictatură militară comunistă este pur și simplu desființată prin niște alegeri care s-au transformat în plebiscit popular. Alaltăieri, președintele Bush a declarat (redau din memorie): "Putem considera că visul sau utopia comunistă este definitiv învinsă și compromisă peste tot în lume" (și, culmea, nu i se răspunde la această supraistorică sentință de condamnare) - iar președintele^[iii] Partidului Comunist Italian declară că "formula de comunism adoptată în Răsăritul Europei este un dezastru și o mizerie pentru toate popoarele obligate să o adopte"...

Sub asemenea uriașe auspicii ideologice (având două tumori canceroase ce îmi cresc în gât, cumplite suferințe la înghițire și vorbire, trăind dopat cu hapuri, somnifere și fel de fel de analgezice etc.), eu, îndemnat de stihiile insomniilor mele, deschid un caiet nou și încep - pentru prima oară - să îmi scriu povestea bietei mele vieți. Nu voi fi deloc preocupat să fiu precis, memoria a început să mă lase, nici nu mă interesează viața mea ca realitate, ci ca poveste: gândită, visată, povestită de zeci de ori și, mai ales, trăită. Am scris undeva despre acest fluviu "Alphée", despre care în mitologia greacă se credea a fi un fluviu de apă dulce ce traversează Marea Egee. Ideea mi-a oferit-o un eseist francez^[iv] - îmi scapă acum numele lui, el spunea că, acasă la bunicii săi aproape analfabeți, până la vârsta de 14-15 ani aflase mai totul despre lume, oameni, bine, moarte, sex etc., fără să fi citit vreo carte. În sensul acesta, eu am [trăit] într-o lume în care cultura orală suplinea totul. Părinții mei, așa primitivi și săraci cum au fost, nu au cunoscut nici plictiseala și nici singurătatea pustie. Mama fusese o celebră povestitoare, nici Tata nu era un morocănos-tăcut. Am trăit între oameni care știau să povestească, unii din ei erau chiar artiști sau filosofi ai acestui gen de "cultură minoră". Am făcut războiul cu soldați-țărani, am trăit ani lungi în pușcăriile patriei mele iubite. Am o soție "povestitoare", vin prietene ale ei din Paris, Maroc, Israel, nu la "conversație", nici la "bârfă", ci "la povești". Unele din aceste scurte povești - aproape anecdote - mi se par niște noduli ai timpului de jos: adică, al timpului trăit ca om simplu, la nivelul omului de rând, fără greutate, fără însemnătate.

Dacă povestesc, de pildă, cum a decurs prima defilare stalinistă la Sibiu, mie mi se pare mai important și mai "semnificant" faptul că Daicovici[u], având nevoie să facă pipi, de frică, decât să iasă din rândul celor care defilau, a făcut pipi în pantaloni... Sau că, la o altă defilare, în Cluj, muream de râs cu Blaga fiindcă exact deasupra tribunei I (unde trona acum Daicovici[u], fostul fascist), vântul a doborât o literă de pe o lozincă uriașă. În loc de "Bastionul păcii e U.R.S.S.", se putea citi "bastonul păcii..." etc....

Deci, îmi voi povesti viața fără să evit acei noduli tragi-comici care - chiar dacă o parte de plăsmuire și artă face parte vie și adevărată din adevărul vieții mele.

M-am născut în ziua de 28 Iunie, 1919, la orele 11 seara. Biata mea mamă, abia la bătrânețe, se hotărâse să-mi "povestească" un secret al ei. "Am luptat, m-am sforțat, m-am rugat, cât am putut, ca să nu te naști în 28 Iunie. Voiam să te scot în lume pe 29 Iunie, e ziua sfinților Petru și Pavel, altă viață... Fiindcă ziua asta, de 28 Iunie, nu e norocoasă. E blăstămată. Cât am fost «fată la copii», în Beograd, știam de ziua asta. Eu am văzut-o pe regina Draga^[v] cu pumnalul în spate, întinsă pe pervazul unui geam al palatului ei... Dar nu asta e important. În 28 Iunie, orice Sârb - și pe tine te cheamă Sârb^[vi] - își lichidează socotelile cu dușmanii. În 28 Iunie a fost omorât, cu sute de ani în urmă, în castelul său, nu știu ce pașă al turcilor. Tot în 28 Iunie a fost împușcat la Saraievo prințul Franz Ferdinand. Sârbii au un nume pentru ziua asta, «danas deni», ziua jertfei, ziua răzbunării, nu știu exact. În orice caz, pentru nimic în lume nu voiam să te aduc pe lume într-o zi atât de groaznică, de sângeroasă..."
A doua zi după nașterea mea (tata fiind foarte mândru că are un fiu, era unicul fiu dintr-o familie, a lui Nicolae Sârbu, în care mai erau... 6 fete: Estera, Aurelia, Olga, Reghina, Cornelia, Clara), deci, în 29 Iunie 1919, sărbătorindu-se pacea după Primul Război Mondial (cred că în 28 Iunie 1919 s-a semnat la Paris încheierea războiului), tata a plecat la o "nedeie", unde urma să se strige, pentru prima oară, "Trăiască România Mare!".

De la această Nedeie, de pe dealul Maleia al Livezenilor din Petroșani, tata s-a întors seara cu hainele ferfeniță, plin de vânătăi. Era vesel, amărât, povestea ce-a pățit: "Nici n-au terminat popii cu slujbele lor și s-a încins bătaia. S-au bătut românii cu ungurii, regățenii cu ardelenii, ortodocșii cu greco-catolicii, catolicii cu reformații. S-au bătut muncitorii cu domnii, momârlanii^[vii] cu barabele, socialiștii vechi cu socialiștii noi.... Am încercat să-i împac, nu am reușit!"

Bunica mea, Maria Ursu, șefa necontestată a familiei, cred că se trăgea dintr-o veche familie de moți de prin părțile Bradului. Ea m-a ridicat în sus și a strigat de trei ori "puia Gaia". (Mama credea că e vreo vrăjitoare valahă.) De altfel, cred eu, Mama, când a venit în Valea Jiului, vorbea curat germana, ceha și sârba. Aici a învățat maghiara și româna, pe care, chiar și la bătrânețe, le vorbea stâlcit și cu un pronunțat accent străin. (De aici vorba lui Blaga: "Gary e orfan de limba maternă.") Tata era un flăcău puternic, vesel și chefliu. Nu știu cum s-a-ndrăgostit de Mama mea care era și o străină, și căsătorită (cu un copil de 10 ani, Leopold), și mai în vârstă cu 6 ani decât el. Dar, cred că a fost vorba de o dragoste mare care a și durat frumos toată viața. [...]

Cu acte în regulă - Mama fiind văduvă de război, cu pensie de văduvă - Tata, împotriva, cred eu, a tuturor surorilor lui (care vedeau pentru fratele lor unic, "Groful", o altă partidă, nu o femie căsătorită - cu un fiu de 10 ani), s-a căsătorit cu mama. Au început de la zero. (În casa noastră, în 1916, fuseseră cantonați caii unui regiment românesc.) Mama avea bani strânși, ceva inele de aur, și-au încropit o gospodărie curată și serioasă. În casa aceea, m-am născut eu, fiul lui Ion Sârb, 28 ani, și al Cătălinei Glaser, 34 ani. Actele mele toate, de naționalitate, de botez, origine ethnică, paupertate, le aveam pe numele de Sârb Dezideriu.

De ce Dezideriu și nu Ion? Tata s-a dus la Primărie, la Lonea, să mă anunțe că m-am născut. Era fericit. Îl însoțea Székely Deszó (Dezideriu), soțul mătușei Aurelia, cea care ne protejase. Pe drum, au băut ceva, limbile s-au încurcat, în loc de Ion am fost înscris Sârb Dezideriu.

În 1921, din Rusia, s-a-ntors viu și nevătămat, primul soț al Mamei mele. Nu știu cum s-au petrecut, de fapt, lucrurile. Mama nu fusese deloc fericită cu Stehlick Iosef, care era bețiv și o bătea. A avut -cred eu- cuvenita explicație minerească (fără bătaie, fără vorbe urâte.) Stehlick Iosef a divorțat de Mama mea (eu devenisem fiul lui, actul de căsătorie a Mamei cu Tatăl meu, fiind anulat, bazat fiind pe un act fals, actul că el a murit în Galiția - Stehlick și-a luat fiul, pe Leopold, și a emigrat, împreună cu alte două surori ale Mamei mele, familia Fritsch (Frič), în Brazilia (cu doi copii, verii mei, Yolanda și Rudolf) și familia Uzel, în Statele Unite. Cu fiul ei, Mama a corespondat regulat până în 1965. (Cu familia Uzel, deloc, abia eu, prin '86, am reușit să descopăr că am o mulțime de veri, nepoți în U.S.A. Toți muncitori.) Notarul - idiot sau corect - la rubrica observații a vechiului formular de Certificat de naștere a înscris nota următoare: "Se corege numele tatălui din Sârb Ion, de religie ortodoxă, 28 de ani, în Stechlick Iosef, katolic, 38 ani." Atât.

Această observație a fost un blestem pe soarta mea. Tata a angajat pe cel mai mare avocat din Deva, ca să mă adopte. Îl chema Dr. Petru Groza. Nu a reușit. Conform Codului civil austro-ungar (încă valabil în Ardeal), adoptorul trebuia să aibă minimum 50 de ani. Tata m-a înscris l-a școală. La liceu, pe numele de Sârb Dezideriu (absolut toate actele mele celelalte fiind pe acest nume). Dar trebuia "să ungă" bine, ca să nu se bage în seamă acea fatală observație din actul meu de naștere. Prin 1931-32, ca orice copil, cotrobăind în sertarul cu acte secrete ale Tatălui meu, am dat peste un stoc gros de cereri prin care Dr. Petru Groza cerea să fiu adoptat. Eu eram numit "minorul Stehlick Dezideriu". Am trăit un șoc complet. Tatăl meu nu e tatăl meu. Am fugit în munți, am vrut să mă arunc de pe o stâncă, pe Roșia. Tata a făcut năvod de vecini și prieteni, am fost prins și adus acasă. Plângeam cumplit (aveam 12 ani). Nu voiam ca Tata să mă atingă. Atunci, el s-a dezbrăcat - eram numai noi doi în odaie - m-a dezbrăcat și pe mine și, cu blândețe, mi-a arătat trei pete din naștere pe care le aveam, și eu și el, pe trup. Astfel, am înțeles că el este totuși tatăl meu și că îi semăn ca o picătură de apă. Tata plătea regulat la liceu (la secretară), la notariat (Valer Popa). Dar, prin 1937, Valer Popa a murit și a venit ca notar unul Moga. (Unchiul lui Lucian Giurchescu.) Acesta ne-a dublat cota de minciuni. Eu m-am revoltat (eram acum elev de liceu, aveam o conștiință de clasă), și am interzis Tatălui meu să mai plătească notarului. Rezultatul? M-am pomenit trecut în actele de încorporare la armată și pe numele de Sârb Dezideriu și pe cel de Stehlick Dezideriu. După bacalaureat - eu n-am avut încotro - și am făcut cerere să fac armata (stagiul), cu un an mai devreme. Pe baza unui dosar în care toate actele erau pe numele de Sârb Dezideriu. Astfel s-a anulat celălalt dosar, Stehlick, ziceam eu, dacă am și livretul, nu voi mai avea griji. Prin toamna anului 1956, mi s-au furat actele, la Cluj. Ca să pot să-mi refac buletinul, am cerut, de la Primăria Petrila, un certificat de naștere de tip nou. Eram în plină glorie literară, scriam la revista "Teatrul" (în care doar eu, Doinaș și Potra eram români, ceilalți erau evrei cu nume foarte românești) - când, bomba, șefului meu, Horia Deleanu, a trebuit să-i explic că trebuie să plec la Petrila, iată, eu nu sunt Sârbu (acum a apărut "u"-ul final), sunt Stehlick, e o grea și veche încurcătură, trebuie s-o rezolv. Vede el actul - nașii mei, martori la naștere, fiind Isidor Diralesio și Ana Frenck - ajunge el la niște concluzii... Nu vreau să glumesc, nici să mint - adevărul este că, timp de 4-5 luni, mi-a mers fantastic la București. Mi s-au deschis uși grele, mi-a apărut un volum, aveam cronici teatrale la două reviste grele. Dacă mi-aș fi ținut gura și aș fi lăsat ceața să plutească în jurul numelui meu...Scriitorul cel mai jucat la noi și tradus era Davidoglu^[viii]. Am scris eu o cronică despre un spectacol, jucat la Turda, autorul, Stehlick, avea numele meu. Dar, prin bani, o beție, câțiva excelenți funcționari-ciocănari din primărie, am reușit, în numai 8 ore, să fiu adoptat de propriul meu Tată. Acesta e secretul meu, nimeni nu-l știe: eu nu mai figurez la Primăria Petrila în registrul de nașteri din 1919 (28 iunie), ci în registrul din Dec[ecembrie] 956, fiind adoptat de Tatăl meu. Adevărul este că primarul Fehér - era vecin cu noi - știa din familie povestea cu Stehlick. (În Germania, arătându-mi actul de adopțiune, cu mama Glaser Catherine și tatăl Iosef Stehlick, puteam pe loc obține cetățenie germană. Dar eu îl adoram pe Tatăl meu, eram fiul lui, el a murit de inimă rea din cauza pușcăriei mele. Din cauza aceasta nu am rămas și sunt mândru de acest gest discret al meu.)

Am fost foarte iubit de părinții mei, când mă rog, în primul rând evoc numele lor. Casa noastră era curată, mama a reușit să-l "manevreze" (?) inteligent pe Tata: spre fapte bune. Spre civilizație și muncă - totul pentru copii, numai pentru copii. Trăiam dintr-un singur salariu - cel al Tatălui meu - dar Mama muncea și ea enorm. Nu am văzut-o culcată înainte de miezul nopții, se scula odată cu Tata, pe care îl pregătea pentru șut. Creșteam doi purcei, 10 găini, nu știu câte gâște sau rațe. În afară de grădina de zarzavaturi, de lângă "casa noastră de la Werk", mai închiriam un lot de pământ de la momârlani. Pe deal, sus, departe de colonie. Numai pentru cartofi. Eram plini de datorii, trăiam pe baza unui sistem de creditare generală. Nici nu terminaseră de plătit mobila din "odaie" (dormitor + salon + sufragerie de zile mari), comandată de la "Lengyel" din Arad, că s-au și apucat să-și cumpere, pe rate (plătibile lunar, timp de 10 ani), o mașină de cusut "Singer". Pentru alimente, erau creditați la cooperativă. O dată pe lună, mama făcea o listă cu tot ce-i trebuie: zahăr, făină, gris, cafea, orez coloniale etc. În ziua aceea, Tata schimba șutul. El, cu roaba sau căruciorul, căra acasă tot ce era mai greu: făina (neagră, albă, "nula"), porumbul pentru găini și purcei, tărâțele, mălaiul. Mama, cu un coș, aducea zahărul, orezul, grisul, colonialele. Nicio coadă. Niciun ban la casă. Un bon de la uzină - și atât. Pentru stofele mai scumpe, aveam pe d-l Schreter și [pe d-l] Goldstein. La Petroșani. Tata, în August, împreună cu mine și cu Mama, intram la d-l Goldstein. El ne știa de o viață. "Copilul merge la liceu, bravo, să vedem ce putem face să-l îmbrăcăm." Stofa pentru haine constituia o alegere de trei zile: consultări cu d-l Horn, care ne explica - țin și azi minte - că ieșim foarte ieftin doar dacă cumpărăm stofe din cele mai scumpe. Eram îmbrăcați ca niște "grofi" - un costum ținea zece ani, un palton, o viață.

Când am ieșit din pușcărie, mi s-a încropit o garderobă din hainele rămase după Tata: doar stofe englezești (deși fuseseră noi în 1938), doar costume calitatea I-a, lână pură. (Când l-am prezentat pe Tatăl meu prietenilor și profesorilor mei din Cluj, 1947, cu toții, râzând, au fost de acord că el arată ca un gentleman, iar eu ca un intelectual parvenit din rândurile proletariatului.) Mama cosea - lingerie, haine de lucru etc. -broda admirabil. Perdele, fețe de masă, milieuri. În fiecare Joi sau Duminică venea, de la Bănița, "rumânul" nostru: Pătru. Aducea lapte pentru o întreagă uliță. Calul și-l lega însă de salcâmul nostru. Tata avea un mic atelier în fundul grădinii, după vișini și agrișe. Lucra mai ales tinichigerie, lăcătușerie. Burlane, oale mari de fiert rufe, lacăte, zăvoare. Toată fierăria necesară la o casă țărănească. Nu l-am auzit niciodată târguindu-se, totul părea a fi un troc arhaic, perfect pus la punct. Nimic nu ne lipsea din casă - părinții mei nu împrumutau nimic de la nimeni. Pentru tăierea și prepararea porcului, aveau absolut tot ce ne trebuia. Mâncam civilizat, deodată, cu față de masă și tacâmuri. Tata tăia pâinea (ce pâine!?), Mama făcea 5 pâini mari, deodată, la zece zile. Niciodată, pâinea asta nu se usca, coaja nu i se arunca, avea un gust inconfundabil. Plăcinte cehești, nemțești, la cină: livanțe, dolek, zsivány palacsinta etc. Albiturile patului erau ca spuma: și acum am în nări mirosul albiturilor, pe ger, aduse de afară. În casă era cald, cât am fost copil, am dormit în pat cu Tata. Îi simt și acum mirosul de... Tată. Eram liberi, puteam să ne jucăm cât vrem. Minge, dealuri, peșteri, scaldă. Aveam jucării - dar nu ne jucam cu ele. Preferam joaca. Mama "m-a alăptat până am vorbit", anume ca să nu fiu bolnav niciodată. Ea spunea - dar cred că și  credea în ce spune: "Boala e un lux boieresc. D-zeu ne-a făcut săraci, e adevărat, în schimb noi nu am fost și nu vom fi niciodată bolnavi!"

Casa asta, a noastră, ca entitate practică socioeconomică, pentru sfârșitul de veac XIX, când a fost clădită (absolut la fel, standard, în toată Valea Jiului), azi, gândind-o, nu sentimental sau politic, trebuie să o recunosc a fi fost înțelept calculată și foarte nemțește realizată. Noi nu aveam nimic comun cu vecinul (sau cu vecinii), apa era la 20 de pași, puteam crește un porc, câteva păsări. Tata își avea atelierul său de "fușerai", nu trebuia să alergăm la piață pentru fiecare pătrunjel sau cartof. Era un cămin, era al nostru pe viață, chiar dacă nu eram proprietari. O dată pe lună, ca un ceasornic, sosea o căruță de la gospodăria Coloniei, descărca 1m³ de lemne de fag (pentru coptul pâinii în cuptorul ce era în uliță), și o tonă de cărbuni pentru încălzit. Noi, atâta grijă aveam: să-i cărăm în șopron, în magazia de lemne.

Acum, fiind eu oarecum la capăt de funie și de par, îmi aduc aminte, cu emoție, că acum doi ani^[ix], frații Barbu^[x], ambii profesori, m-au invitat să vin la Petrila (nu mai am acolo decât un ultim nepot, pe Crăciun Ștefan Dorel, tatăl Monicăi), să vin la Petrila, să-mi văd casa părintească, înainte de a fi dărâmată de buldozere. Am mers. (Am câteva fotografii^[xi] sfâșietoare, ca amintire, după acest jalnic pelerinaj.) Casa noastră era încă în picioare, dar într-un hal fără de hal. (Cred că ultimii care au locuit în ea au fost niște haimanale sau niște țigani nomazi.) În jur, praf și gropi. Văzând cuptorul de pâine dinamitat, mi s-a strâns inima, mi-au dat lacrimile. I-am povestit prietenului meu M[ihai] Șora^[xii], nu știu ce m-a apucat să-i spun chiar lui; dar m-am simțit bine după ce am terminat istorisirea mea.

Lacrimile rusului Vania

"Ca să poți înțelege acum ce a însemnat această casă - nu pentru mine, ci pentru secolul pe care îl terminăm acum de supraviețuit - dragă Mihai, îți voi transmite o simplă poveste din istoria acestei case, care, la ora asta, e de mult dărâmată. În locul ei, acolo, pe dâmb, se înalță un frumos bloc cu 5 etaje. În toamna anului 1944, au sosit bravii noștri ruși eliberatori. Cred că divizia care a ocupat Valea Jiului a primit ordine speciale. Să se poarte frumos, tovărășește. Niciun zabvol^[xiii], niciun davai ceas. Aici locuiește și muncește un detașament al clasei muncitoare: mineri, proletariat, exploatați încă de societățile capitaliste. În fiecare zi - îmi povestea Mama - venea la noi un sergent frumușel: Vania, Vaniușa. (Mama, știind bine sârbește și cehește, se putea înțelege cu el, Tata o rupea, cât putea, pe nemțește.) Venea, zicea "zdrazvuite!" și apoi ne povestea că ei au mâncare prea multă (cred și eu: îi aproviziona Soc[ietatea] "Petroșani") și că ne-a adus și nouă să mâncăm. Era un papricaș sau un gulyás cu cartofi sau varză, foarte gras, foarte gustos. Dar ne aducea acest "ajutor frățesc" într-o vadră de cositor, nu prea curată. Azi așa, mâine tot așa, într-o zi Mama s-a lovit cu palma peste frunte și a zis: "Iohann, să știi, rusul ăsta crede că noi flămânzim!" "Așa e, a zis Tata, altfel nu se explică de ce vine în fiecare zi cu mâncare de la cazanul lor." Ce-au hotărât? Să-l invite la masă. Și l-au invitat. Mama a așternut masa în pridvor: fețe de olandă, farfurii "de nuntă" (Rosenthal), tacâmuri de sărbătoare. (Nicio băutură!) S-a servit o masă tipic ardelenească, patru feluri, sos, "pui în prezlu", ca desert, clătite cehești cu marmeladă de vișine și brânză dulce de vacă...După aceea, Mama, vorbindu-i sârbește, l-a luat de mână și l-a dus în odaie. A deschis ușile dulapurilor. Să vadă ce albituri și ce haine avem. I-a arătat mașina de cusut "Singer", bietul Vania era să aibă un atac de cord. Apoi, i-a arătat cămara și podul. Dulcețurile, compoturile. Bidoanele cu untură. (Gătitul cu ulei la noi a apărut abia după război.) Rezervele de usturoi, ceapă, cartofi. Lăzile cu mălai, făină albă, porumb boabe. Etc. După care l-a luat Tata și i-a arătat cotețul cu doi purcei: unul va fi crescut pentru untură, celălalt pentru afumături. I-a arătat unde ținem slănina afumată. Găinile, șopronul plin cu lemne și cărbuni. Apoi l-a dus în fundul grădinii, i-a prezentat atelierul. I-a arătat că acum face o stropitoare pentru grădina de flori. I-a făcut cadou o brichetă strălucitoare. L-a lăsat să umble la strungul de lemn și la cel pentru metale. După care lungă vizită, dragă Mihai Șora, Tata și Mama mi-au spus că Rusul s-a așezat pe treptele «gangului» (coridorului casei) și a început să plângă și să blesteme... Jur că această poveste e adevărată! Și mai jur, dragă Mihai, că în ziua aceea, în care m-am așezat și eu, pentru ultima oară, pe treptele ceardacului casei copilăriei mele..., am plâns, am plâns și am blestemat."

Fără comentarii.

---