Să nu uit, să nu uităm - Ultimele...

Citiţi un fragment din această carte.


Dragă Gary,

"Iartă-mi această adresare, dar, de fapt, deşi ne cunoaştem direct atât de puţin, suntem prieteni de mult, prin prietenii noştri." Am preluat această introducere din prima scrisoare pe care ţi-a trimis-o Virgil Nemoianu şi am îndrăznit asta pentru că timpul, ce s-a scurs din 1989 până azi, m-a apropiat de tine, prin vârstă şi prin scris. Arca bunei speranţe a avut premiera craioveană în 1970, dar mi-e greu să desluşesc prin amintiri când am văzut-o, am doar o imagine a scenei vaste (trebuie să fi fost în noua clădire iar eu proaspăt licean). Şi cred că spectacolul mi-a dat ghes să cumpăr, în 1976, volumul cu patru piese, apărut la Scrisul Românesc.

Mă gândesc că într-un oraş ca al nostru, Craiova a devenit, fatalitate, şi al tău, n-ar fi fost imposibil să ne fi intersectat vreodată. Într-un fel, mai bine că nu-mi amintesc, ar fi spre ruşinea mea de ignorant o bună bucată de vreme. Şi-ţi mărturisesc acum ce strângere de inimă am avut citind data operaţiei tale. Era preziua nunţii unui bun prieten, eu absentând din pricina propriei călătorii de nuntă. Îl invoc din nou pe Nemoianu, cum intuise că poate să existe un al treilea Ion D. Sîrbu, pe lângă ceea ce se ştia în mod curent. Pentru că volumul Ultimele... (Editura Măiastra, 2020, volum îngrijit de Toma Velici) arată, zic eu, încă un Ion D. Sîrbu.

Trecuse mai bine de un an de la Centenarul tău, când, prin grija celui ce-ţi este urmaş la teatru, - Nicolae Coande, care a reuşit şi o vivace dramatizare pentru Adio, Europa! -, aplauzele de final ale acestui spectacol au izbucnit în primul ceas al celei de-a o suta aniversare a ta. Aplauzele publicului îngemănate şi cu ale vechiului tău amic, Mihai Şora. Ei bine, după relectura operei, a unor fragmente de corespondenţă, în fapt a ceea ce Nemoianu numeşte eseu conversaţional, parte a operei, vin aceste texte aduse de Toma Velici. În foaierul teatrului, când a fost să fie lansarea, prietenul Coande l-a numit un miner care scoate mereu la lumină comori din mina Sîrbu. Iar truditorul Toma Velici a zâmbit blajin şi cu o firească mândrie de a fi ortacul tău. Ei bine, cele 29 de pagini de jurnal - "De pe patul de spital"- au oferit un alt chip al tău. Ai pus un motto: "Stultum facit fortuna quem vult perdere", ca semn că 'bufonul Gary' a simţit brusc asta. "Ninge splendid, ca niciodată" ai pus între paranteze rotunde şi brusc au năvălit toate cuvintele medicale care schimbă viaţa unui om ale cărui drumuri, dintr-o dată, îşi schimbă direcţia. Ţi-am citit cu strângere de inimă fiece pagină, fiece rând. Cu teamă pentru tine, cu teamă pentru mine. Am înţeles, cât poţi înţelege intermediat, având în minte propriile spaime din spital, cazul meu fiind efectiv un moft. Dar spaima pentru ceea ce poate să fie m-a făcut să te citesc ca şi când...

Păstrez proporţiile şi încă tresar la gândul dus instant spre câte ai mai vrut să scrii. Şi m-a tulburat forţa lăuntrică de a scrie în acele momente şi în tot calvarul care a urmat. O asemenea identificare a unui om cu scrisul său îmi pare o referinţă înaltă, foarte înaltă şi face din tine un pilon al literaturii de limbă română. "Doamne, ai grijă de numele meu şi de scrierile mele!" ai cerut înainte de a cere ajutor pentru clipele de durere. Iar cine te citeşte până la capăt, cine nu uită că erai un scriitor de subteran, cum spunea Mihai Barbu, înţelege că asta ai făcut pentru noi. Să avem cele de drum mai departe, să ne ajute să nu ne rătăcim. "Îmi înfig unul dintre vârfurile compasului meu, desfăcut, în miezul moral al fiinţei mele: unde îi voi înfige celălalt vârf, cel cu creion, spre a putea să desenez cercul al cărui centru aş fi? În Cer, în Absolut, în Idee, logos, ultima-prima-substantive?" 'Sahara' care te-a locuit, drumul 'pionieresc' către spitalul iradierilor, la braţ cu Lizi, "Totul e normal" - mesajul aidoma unui ceferist cu steguleţul ridicat la trecerea neîmpiedicată a unui tren, toate astea fac din aceste pagini un segment de literatură şi, totodată, se adaugă acelui tratat absent pe care i l-ai reproşat lui Blaga, el răspunzând după nu mult timp: "Acum, dragă Gary, vom scrie, fiecare, tratatul nostru de Ethică." Ai zis că, în primul rând, l-ai trăit. Dar azi îl avem şi scris. Ai fost, într-un fel, un executor testamentar al lui Blaga, Ultimele... fiind o dovadă. Plânsul lui Blaga s-a limpezit prin forţa ta de a trăi nu ceea ce ţi-a fost refuzat ci ceea ce ţi-ai asumat de trecut peste punte. "Eu pentru voi m-am jertfit, habar nu aveţi cât v-am iubit" l-ai auzit pe Blaga plângând dar translatarea pe care ai făcut-o unui citat celebru, "Die Weltgeschiste ist das Weltgericht", aducându-l la spaţiul nostru, a fost în ton cu translatarea pe umerii tăi a unor cuvinte de dus mai departe.

Dragă Gary, interviul pentru Ramuri, despre Blaga, cel doar amintit, pentru ziarul local, apărut abia în 1990, o încheiere a socotelilor cu craiovenii, aveau nevoie şi de obolul pentru tatăl tău, pentru paradisul petrilean. Şi dacă n-ai mai avut timp pentru întregul eşafodaj al amintirilor, ţin să-ţi mulţumesc pentru cele câte au apucat să încapă. Lumea Petrilei, a Văii Jiului, încă e necunoscută nouă, publicului larg, cantonaţi în clişee de toate orientările. Ai depus mărturie şi eu o percep nu doar ca pe o carte de istorie ci ca pe un manual de bună vieţuire, de bun simţ, de estetică a vieţii sociale. În orice epocă. Dacă tu ai adus cuvântul 'arhetip' în limba română, apoi cu siguranţă l-ai ilustrat acum prin părinţii tăi şi, asta e consemnarea noastră, de urmaşi, îl ilustrezi tu însuţi.

Exemplarul meu din Ultimele... a căpătat un profil de evantai, de câte pagini au colţul îndoit, ca semn, de cât de larg am deschis-o la vreo mică reproducere, prilej de a constata reuşita tipografică. Mi-am notat, între altele, repere geografice. Trebuie să revin la Petrila. Data trecută, ajuns inopinat, cu prietenul nostru, Nicolae Coande, am privit doar peste gard minunăţiile cu care Ion Barbu a îmbrăcat casa ta. Şi desenele lui m-au condus prin oraş. Dar trebuie să mă întorc, să înţeleg mai mult, după câte ne-ai povestit. Şi tare nevoie am avea şi de minuţioasa reconstituire a memoriilor tale pe care a făcut-o Mihai Barbu (fotografiile sale, parte incluse în carte, sunt cu valoare de tezaur). Dar mă gândesc câte sunt de recuperat în Craiova, de la oameni care încă se ascund ori încă nu povestesc toate câte le ştiu despre întâlnirile cu tine. Sau pur şi simplu despre locuri pe unde ai trecut, gândindu-mă la Şcoala de Ofiţeri în Rezervă de Artilerie, absolvită şi de Ion Raţiu, când ai fost la câţiva paşi de casa mea. Am să te caut şi-n Sibiu, dar cel mai mult îmi doresc să iau la pas străzile clujene ale tinereţii tale. Dacă am avut şansa de a vedea 'bârlogul faustic' al lui Blaga, dacă, din instinct, am urmat paşii lui, paşii voştri, pe fosta stradă a Lupului, abia de am descoperit capătul de stradă Andrei Mureşanu. Clujul ţi-a rămas dator. Am să încerc să urc pe unde urcai tu, să caut imaginea cu Blaga şi Agârbiceanu, să intuiesc umbra Etei.

Altfel, noi suntem aproape la fel de cum ne ştii. Lizi a ta şi-a purtat demnitatea şi zâmbetul înţelegător prin urbe până acum câţiva ani. Multe ar avea şi ea de spus. Când s-a lansat cartea la Craiova a fost şi nepotul tău, Alexandru Farcaş, căruia îi datorăm enorm pentru a avea azi vocea ta, pentru a avea o dată mai mult cuvintele tale. N-a fost să fie, aşa e la Isarlîk, dar mi-am dorit să-l aud povestind despre tine, aşa cum, în 2019, am avut şansa de a-l asculta pe Erdös Carol descriind cum te-a descoperit, adolescent fiind, apoi de a-l vedea cum a jucat rolul tău într-o piesă biografică. Ori de câte ori vorbim despre tine, pe lângă evocarea atâtor vorbe de duh ori a unor idei tari, ajungem şi la câte nu doar că au rămas nerezolvate dar parcă se şi mişcă contrariant. Dar găsesc, în Traversarea cortinei, această meditaţie a aceluiaşi Virgil Nemoianu: "[...] scrierea aruncă lumina asupra celor intime, nespuse, nevidate - adică strică, secularizează, adică simplifică. Rarul şi unicul intră în ordinea banalului, a trăncănelii, a discuţiilor vulgare de zi cu zi - se spulberă. Ce e de făcut? [...] Nu văd alt răspuns decât dezordinea şi imperfecţiunea, adică a ne strecura printre banalităţi lucrurile bune şi dragi, astfel ca ele să nu se observe şi să fie percepute aşa cum sunt trăite, adică indirect, nu sub lumina reflectoarelor."

Dragă Gary, lumea care ţi-a mâncat atâţia ani din viaţă, aceea care te-a pus la amarnica încercare de a scrie un admirabil tratat de Ethică, s-a dus. Lumea cea nouă nu e nouă până la capăt. Legionarii care te-au bătut, au răsărit, mai voalat, în alţii, marxiştii visători pe care i-ai întâlnit tu la Sibiu au urmaşi altoiţi cu altoi occidental, cărora le-ar prinde bine vorbele tatălui tău şi chiar regretul tău de a nu fi avut inspiraţia de a-i oferi tatălui tău bucuria propriei sale proprietăţi, parcă am fi pe o spirală a timpului. Şi în toate urmează a se vedea caracterul. Or, pentru asta, am putea privi la Steaua Polară a poveştii tale. Născut în ziua semnării tratatului de pace de după primul război mondial, o zi de sărbătoare de la care tatăl tău a venit plin de vânătăi, încercând să oprească încăierarea tuturor (români cu maghiari, regăţeni cu ardeleni, ortodocşi cu greco-catolici, reformaţi cu catolici, domni cu muncitori, socialişti vechi cu socialişti noi), fără a reuşi, ţi-a fost dat să suferi, mai dihai, perseverenţa în căutarea verticalităţii morale.

Dragă Gary, "pentru ce ai luptat, ai muncit şi te-ai zbătut toata viaţa? Pentru locul de veci. Undeva. Dacă nu în cimitir sau în Istoria Literaturii, măcar în memoria unor prieteni dragi" îi scriai cu trei săptămâni înainte de a împlini 70 de ani, Marianei Şora. Locul tău e aşa cum ai scris. Mai devreme sau mai târziu, ne vom întâlni în memoria unor prieteni dragi.