introducere la Trăind după învăţătura lui Bhagavan

Citiţi un fragment din această carte.


Bhagavan Sri Ramana Maharshi este recunoscut aproape unanim ca fiind unul dintre cei mai remarcabili maeştri spirituali (Guru) indieni ai timpurilor moderne. În 1896, pe când era încă un elev de 16 ani, el şi-a realizat Sinele în timpul unei dramatice experienţe echivalente morţii, care a durat aproape douăzeci de minute. Cum, la acea vreme, nu era deloc familiarizat cu reflecţia sau practica spirituală, el a fost mai degrabă nedumerit de respectiva experienţă. În decursul primelor săptămâni de după realizare, el era convins că fusese posedat de un spirit sau atins de o boală stranie, dar oarecum agreabilă. El nu a povestit nimănui experienţa, încercând să-şi continue viaţa ca orice alt elev din sudul Indiei. În zilele ce au urmat, a reuşit să joace această farsă, dar, după aproximativ şase săptămâni, banalitatea vieţii şcolare şi familiale l-a dezamăgit într-o asemenea măsură, încât s-a decis să plece de acasă şi să-şi găsească un loc în care să se poată bucura în linişte de experienţa Sinelui, ferit de tulburări sau ingerinţe nelalocul lor.

S-a hotărât să meargă la Arunachala, un faimos munte sacru aflat la aproximativ 200 de kilometri sud-vest de Madras. Alegerea nu a fost deloc întâmplătoare: în copilărie, el simţise mereu un fior de evlavie când era rostit numele "Arunachala". De altfel, până ce o rudă i-a corectat eroarea, el credea că Arunachala este un tărâm ceresc, nu un centru de pelerinaj aflat pe pământ unde se poate ajunge cu mijloacele de transport în comun. Mai târziu, le spunea oamenilor că Arunachala era Maestrul (Gurul) său, adăugând şi că puterea lui Arunachala a fost cea care i-a împlinit realizarea, şi care, ulterior, l-a atras către forma lui materială.

Tânărul Ramana Maharshi a făcut eforturi considerabile pentru a se asigura că nimeni din familia lui nu va afla unde avea de gând să meargă. A plecat de acasă pe furiş, ajungând la Arunachala trei zile mai târziu, după o călătorie destul de riscantă. Ramana şi-a petrecut restul vieţii - cincizeci şi patru de ani - pe acest munte sacru sau în apropierea lui, refuzând să-l părăsească fie şi pentru o singură zi.

În prima zi a şederii lui acolo, şi-a aruncat toţi banii şi lucrurile pe care le avea, cu excepţia unei pânze care-i acoperea şoldurile, şi-a ras capul, ca semn al renunţării ascetice, şi a găsit un loc liniştit în incinta templului principal de la Arunachala, unde putea medita netulburat. În următorii patru-cinci ani, şi-a petrecut aproape tot timpul meditând cu ochii închişi în diferitele temple şi sanctuare, complet absorbit în copleşitoarea conştientizare a Sinelui. Din când în când, era hrănit de câte un vizitator sau pelerin animat de compasiune sau, mai târziu, de un slujitor ce avea această îndatorire, dar, în afara unui scurt răstimp, când ieşea pentru a-şi cerşi hrana, nu şi-a vădit interesul faţă de bunăstarea trupească sau faţă de cele ce se petreceau în lumea din jurul său.

În 1901, s-a mutat în Peştera Virupaksha, situată pe versantul muntelui, la o altitudine de aproximativ 90 de metri, în spatele templului principal, rămânând acolo cea mai mare parte a următorilor paisprezece ani. Cu trecerea timpului, el a început să arate un oarecare interes faţă de vizitatorii care veneau să-l vadă, dar nu vorbea decât arareori. Ramana se mulţumea să-şi petreacă fiecare zi stând în tăcere sau hoinărind pe povârnişurile muntelui Arunachala. El a început să atragă discipoli stând nemişcat în templu. În momentul când s-a mutat în Peştera Virupaksha, avea deja un mic grup de discipoli, la care, uneori, se adăugau nişte pelerini aflaţi în vizită.

În sanscrită există un cuvânt, tapas, care înseamnă "practică spirituală intensă", însoţită de o asceză dură la nivel fizic, ce ajungea până la mortificare, prin intermediul căreia impurităţile mentale erau sistematic mistuite. Unii erau atraşi de el, deoarece simţeau că un om care a practicat un tapas atât de intens (în primii săi ani petrecuţi în templu, Ramana stătea adesea zile întregi fără a se mişca) trebuie să fi dobândit o mare putere spirituală. Alţii erau atraşi de el pentru că simţeau iradierea palpabilă a dragostei şi bucuriei emanând din forma lui fizică.

Ulterior, Ramana Maharshi a spus foarte limpede că nu a practicat nicio formă de tapas sau meditaţie în primii lui ani petrecuţi la Arunachala. Dacă era întrebat în legătură cu asta, spunea că a realizat Sinele odată cu experienţa similară morţii pe care a avut-o în casa familiei sale, în 1896, şi că următorii ani, în care a stat tăcut şi nemişcat, nu au reprezentat decât un răspuns la impulsul lăuntric de a rămâne complet absorbit în experienţa Sinelui.

În ultimii ani petrecuţi în Peştera Virupaksha, el a început să vorbească vizitatorilor şi să răspundă la întrebările lor spirituale. Nu a fost în totalitate tăcut decât în primii ani petrecuţi la Arunachala, rostind cuvinte puţine şi la intervale lungi. Învăţăturile pe care le oferea celorlalţi erau inspirate din propria experienţă lăuntrică a Sinelui, nu atât prin prisma învăţăturilor specifice Advaita Vedanta, un curent filosofic străvechi şi respectabil care susţine că Sinele (Ātman) sau Brahman este singura realitate existentă şi că toate fenomenele sunt manifestări sau aparenţe indivizibile din interiorul Sinelui. Potrivit lui Ramana Maharshi, dar şi vechilor maeştri Advaita, scopul suprem al vieţii este de a transcende iluzia că eşti o persoană individuală care operează cu ajutorul unui corp şi al unei minţi într-o lume de obiecte separate ce interacţionează unele cu altele. După ce ai realizat asta, conştientizezi ce este realitatea unică: Sinele, care este conştiinţă imanentă şi lipsită de formă.

Familia lui Ramana Maharshi a reuşit să-l găsească prin 1890, dar el a refuzat să se întoarcă acasă. În 1914, mama lui a decis să meargă să trăiască alături de fiul ei la Arunachala, petrecându-şi restul vieţii împreună cu el. În 1915, el, mama lui şi câţiva devoţi care locuiau în Peştera Virupaksha s-au mutat undeva mai sus pe coasta muntelui, la Skandashram, un mic ashram construit anume pentru el de către unul dintre primii lui discipoli.

Anterior, devoţii care trăiau împreună cu Ramana mergeau să-şi cerşească hrana în oraşul din apropiere. Deseori, asceţii hinduşi, numiţi sādhu sau sannyāsin, îşi asigurau astfel subzistenţa. Călugării cerşetori au făcut mereu parte din tradiţia hindusă, cerşitul din motive religioase nefiind considerat o ruşine. Când Bhagavan (de acum încolo, voi folosi cu precădere acest titlu pentru a mă referi la el, deoarece aşa i se adresau aproape toţi discipolii) s-a mutat la Skandashram, mama lui a început să gătească în mod regulat pentru toţi cei care locuiau acolo. Nu peste mult timp, ea a devenit o discipolă ferventă a fiului său, progresând atât de repede din punct de vedere spiritual încât, cu ajutorul graţiei şi puterii lui Bhagavan, ea a putut să realizeze Sinele în momentul morţii sale, în 1922.

Trupul ei a fost îngropat pe câmpia ce mărgineşte versantul sudic al muntelui Arunachala. Câteva luni mai târziu, animat de ceea ce va numi ulterior "voinţa divină", Bhagavan a părăsit Skandashramul, ducându-se să trăiască lângă micul sanctuar ce fusese ridicat deasupra trupului ei. În anii care au urmat, în jurul lui s-a dezvoltat un ashram de mari dimensiuni. Vizitatori din toată India, iar ulterior din străinătate au venit să-l vadă şi să-i ceară sfatul, căutându-i binecuvântările sau, pur şi simplu, pentru a se încălzi la lumina dătătoare de pace a prezenţei sale. În 1950, când a murit la vârsta de 70 de ani, devenise un fel de instituţie naţională - întruchiparea concretă a tot ce are mai bun o tradiţie hindusă veche de câteva milenii.

Faima şi puterea lui de atracţie nu se datorau miracolelor pe care le-ar fi săvârşit. El nu vădea vreo putere specială, dispreţuindu-i pe cei care făceau aşa ceva. În mare parte, faima nu-i provenea nici din învăţăturile sale. Este adevărat că preţuia în mod deosebit o practică spirituală puţin cunoscută până atunci, dar este tot atât de adevărat că, în cea mai mare parte, celelalte aspecte ale învăţăturilor sale au fost predate de generaţii întregi de maeştri spirituali înaintea sa. Ceea ce captiva minţile şi inimile vizitatorilor săi era senzaţia de sfinţenie pe care o aveai imediat în prezenţa lui. Ducea o viaţă simplă şi austeră, arătând acelaşi respect şi aceeaşi stimă tuturor devoţilor care veneau să-i ceară ajutorul. Dar, poate, cel mai important este faptul că, fără a se strădui pentru asta, radia o putere ce era percepută de toţi cei din apropierea lui ca o senzaţie de pace sau, pur şi simplu, o stare de bine. În prezenţa lui Bhagavan, conştiinţa că eşti o persoană individuală era adeseori înlocuită de o conştientizare deplină a Sinelui imanent.

Bhagavan nu încerca să genereze această energie, nici nu făcea vreun efort conştient să-i transforme pe oamenii din jurul lui. Transmiterea puterii era spontană, lipsită de efort şi continuă. Dacă au survenit transformări datorită ei, ele s-au întâmplat ca urmare a stării mentale a primitorului, nu printr-o hotărâre, dorinţă sau acţiune ale lui Bhagavan.

Bhagavan era întru totul conştient de aceste iradieri, spunând adesea că transmiterea acestei energii era partea cea mai importantă şi nemijlocită a învăţăturilor sale. Ramana spunea că toate învăţăturile orale şi scrise pe care le-a oferit, ca şi diferitele tehnici de meditaţie pe care le-a recomandat erau destinate doar acelora ce nu puteau să rămână în rezonanţă cu fluxul graţiei care emana mereu din el.

Mulţi oameni au scris despre viaţa şi învăţăturile lui Bhagavan, ca şi despre experienţele pe care diferiţi discipoli le-au avut cu el. Au trecut mai bine de patruzeci de ani de la moartea lui Bhagavan şi ar fi impardonabil să porneşti de la premisa că, practic, toate poveştile importante în legătură cu el au fost publicate deja într-o formă sau alta. Eram înclinat să adopt această opinie până în 1987, când am mers să-i iau un interviu unui devot bătrân al lui Bhagavan, pe nume Annamalai Swami. Curând, am fost obligat să-mi schimb opinia. Pe parcursul a câteva săptămâni, el mi-a împărtăşit atât de multe povestiri interesante şi inedite despre Bhagavan şi devoţii care trăiau împreună cu el, încât m-am decis să le consemnez pe toate sub forma unei naraţiuni scrise la persoana întâi şi să le public. Annamalai Swami mi-a dat permisiunea şi a citit relatarea pentru a fi sigur că toate povestirile lui au fost consemnate cu acurateţe. Am făcut adnotări pe marginea relatării sale, adăugând propriile mele comentarii. Majoritatea acestora explică anumite aspecte obscure din text, dar unele comentarii furnizează informaţii contextuale sau alte povestiri relevante ce nu erau cunoscute de Annamalai Swami.

Doresc să-i mulţumesc lui Sri S. Sundaram, pentru că a fost interpretul meu; lui Kumara Swami, pentru că a tradus în engleză jurnalul lui Annamalai Swami; Satyei, pentru că a transcris toate discuţiile care apar în ultimul capitol; Ashramului (Sri Ramanasramam), pentru că mi-a permis să utilizez materiale din arhiva sa fotografică; Nadhiei Sutara, pentru ajutorul dat în editarea cărţii; iar lui Jagruti şi altor câtorva membri ai Satsang Bhavan, pentru că au dactilografiat şi au pregătit varianta finală a manuscrisului.

(Luchnow, India, Martie, 1994)