Gigi Căciuleanu: Dragă Mircea, ne-am cunoscut cu ocazia montării spectacolului meu, Amor Amores, la Opera din Cluj, în iunie 2014. Ai numit expoziția pe care ai făcut-o cu fotografiile luate cu acea ocazie: NEW ENERGY. Cum ai ajuns la acest nume?
Mircea Albuțiu: Prezența ta a adus o schimbare majoră de energie în compania de balet din Cluj. Balerinii aveau cu ajutorul tău o provocare nouă, erau provocați să exprime sau să trăiască, în loc să interpreteze. Eu așa am simțit, că toate tensiunile au fost înlocuite de o dorință puternică de a reuși. Chiar dacă la început ceea ce propuneai tu părea greu, ai știut că vor reuși, chiar mi-ai spus la un moment dat când vorbeam despre asta. Țin minte că vorbeam despre evoluția producției, și într-adevăr, de la un moment dat, lucrurile s-au legat, ei au devenit o singură echipă, un singur trup, maleabil, dar puternic. Noua energie era instalată.
G.C.: Când ne-am cunoscut, cu toate că pomenești mereu de energie în ceea ce urmărești, te-am observat scrutând detalii care ar putea părea unui alt "ochi", nesemnificative. Cum? De ce?
M.A.: Sunt norocos fiindcă am o atenție bună, adică mă pot concentra cu succes ore în șir la munca pe care o fac. De fapt mă dezlipesc de lumea cealaltă și sunt cu totul prezent în lumea pe care o fotografiez. Observarea tuturor detaliilor ține de curiozitate, eu fiind convins că dacă vreau să realizez o serie foto bună, trebuie să fiu atent la tot ce se întâmplă acolo. Da, unele imagini cu detalii, sau care aparent nu au legătură cu subiectul, mă ajută să îmi construiesc seria. Iar editorii sunt cei mai fericiți oameni când le dai un material amplu din care să aleagă ceea ce au nevoie pentru proiect.
G.C.: M-ai urmărit și pe mine personal în spatele scenei, printre culise - cărora prefer să le spun theatre wings (nu-mi place expresia backstage de aceea o folosesc pe aceasta). Teatrul - o pasăre cu aripi desfăcute, vultur și cloșcă, o pasăre fabuloasă care îi ocrotește pe artiști pe sub ale ei "aripi"... Iar pe cei mai norocoși chiar îi poartă în ale sale elane de zbor. Când pentru prima dată ai descoperit această lume?
M.A.: În 2011 am devenit curios să aflu cum trăiesc dansatorii. Am avut mare noroc și am fost primit în spațiul acela incredibil de interesant și de frumos prin bunăvoința unor oameni care au avut încredere în mine. Știam ce vreau, voiam să ajung la studii, în cabine, pe coridoare, oriunde se pregătește ceva, care nu e încă finit, e într-un stadiu intermediar. De fapt eu caut umanitatea din subiecții pe care îi fotografiez. La fel e când fotografiez muzicieni de Jazz.
G.C.: Hai să ne întoarcem puțin la rădăcinile tale. De unde vii Mircea? Ai o altă pregătire sau profesie la bază?
M.A.: Părinții mei au ținut mult la educația noastră. Mama s-a născut în 1939 la Sibiu și a fost profesoară de chimie, tata, născut în 1932 la Oradea, a fost inginer agronom. În 1980 aveam 12 ani și învățam la școala germană din Valea Viilor, județul Sibiu. Se făcea un curs foto și șase colegi din clasa noastră ne-am înscris la curs. Acolo am învățat elementele de bază, inclusiv camera obscură. Câțiva ani mai târziu am asistat pe timpul vacanțelor un fotograf profesionist în studioul lui. Am fotografiat consecvent până la terminarea facultății, în 1992. Am absolvit facultatea de Mecanică din Cluj Napoca, secția de Mașini Unelte. Am lucrat în Germania șapte ani, ca translator la început și pe urmă ca inginer în construcții, am lucrat în Cluj-Napoca în domeniul construcțiilor în filiala unei firme internaționale. Am lucrat în domeniul construcțiilor 24 de ani, până în 30 iunie 2016.
G.C.: Care e povestea sau suita de povești care te-a(u) îndreptat spre fotografie. Și până la urmă către video și / sau film?
M.A.: Când am terminat facultatea, aveam dorința să mă înscriu la secția foto de la Academia de Artă din Cluj. Am avut totuși rețineri, eram deja căsătorit, deci nu mă prea puteam juca cu viitorul. Câteva luni mai târziu, în septembrie 1992 am plecat în Germania, pe șantier. Fotografiam puțin în acea perioadă, în general pentru amintirile de familie. Abia în 2008 am reluat foarte serios practica. În 2011 am început seria de la Opera din Cluj, am făcut o expoziție, mi-am făcut site-ul și așa mai departe. Eram tare ocupat la firma la care lucram, nu aveam timp suficient pentru proiectele mele, care începeau să prindă contur. În 2015 m-am înscris la modulul de master pentru film documentar la UBB. Așa am început să fac și film. Din iulie 2016 sunt fotograf independent.
G.C.: Deci, cine ești tu aici și acum?
M.A.: Sunt un om destul de liber. Fac ceea ce îmi place. Caut proiecte, încerc să le realizez, mă bucur de viață, interacționez cu oamenii cu care simt bucuria întâlnirii.
G.C.: Ce este Fotografia, pentru tine: vocație, act de amor, sete, neastâmpăr, curiozitate, voyeurism, iscodire, act egoist sau dimpotrivă, pur și "simplu" o nevoie de a împărtăși ceea ce alții NU văd?
M.A.: Da, e din toate. Fotografia înseamnă foarte mult. E plăcerea studiului, pretextul întâlnirilor. De anumiți oameni mă lipesc pur și simplu, petrec foarte mult timp cu ei, dar îi și fotografiez. (râde)
G.C.: A fi dansator profesionist înseamnă ca al tău dans să fie în același timp meserie, meșteșug și Artă. La tine, ca fotograf cum e?
M.A.: E la fel, și eu produc și încerc să vând, fie că e vorba de fotografie sau de film. Eu asta fac zilnic, nu am alt job. Fie sunt plecat unde îmi realizez proiectele, fie sunt în camera mea de lucru unde studiez, citesc, editez, scanez peliculă, ascult Jazz.
G.C.: Una dintre definițiile profesionistului (și nu cea din urmă) este aceea de a putea trăi din ceea ce produce ca artist. Tu, de exemplu, poți să subziști (numai!) din fotografie?
M.A.: Eu trăiesc pentru fotografie și film. Sunt pasionat de viață. Sunt norocos. Îmi pot permite să realizez proiectele pe care le doresc. Probabil că dacă aș fi nevoit să fac fotografie ca să îmi câștig pâinea ar trebui să fac ce vor alții. Dar asta am făcut deja 24 de ani.
G.C.: Dansul, oricare dintre disciplinele sale, face apel pe lângă cele patru dimensiuni (cele trei ale spațiului, plus Timpul, teribilul TIMP!) și la altele. Cum e să "reduci" mișcarea la numai două dimensiuni...
M.A.: Există tehnici de compoziție care mă ajută să realizez o adâncime în interiorul imaginii. Și mai există și ajutorul optic al diafragmei obiectivului, dacă o închid rezultă un câmp larg de profunzime, dacă o deschid, e mai îngust câmpul. Dacă vreau să "opresc timpul", fotografiez cu un timp foarte scurt de expunere, pe când dacă am nevoie de mișcare fluidă în imagine, aleg un timp lung de expunere, în funcție de dinamica mișcării.
G.C.: E foarte obișnuit ca fotografia să fie asimilată reductiv cu un "clic". Cu MOMENTUL. Ori subiectul fotografiat trăiește, se desfășoară într-un timp mai scurt sau mai lung. Cum e relația ta cu Timpul?
M.A.: Este adevărat că subiectul se desfășoară, însă dacă ratezi momentul, s-ar putea să mai ții degeaba degetul pe declanșator. Henri Cartier-Bresson l-a numit moment decisiv. În aripile teatrului, pe holuri, în cabine, trebuie să fii foarte atent pentru că acolo se întâmplă lucruri care nu ajung pe scenă, nu se repetă, e cu totul altceva. Sigur, dacă vorbim despre dans, e practic să cunoști coregrafia, să mergi la toate repetițiile, atunci vei știi când să declanșezi.
G.C.: Precum în apogeul unei sărituri există un efort declanșator înainte, și un efort de stăpânire a coborârii și a amortizării după acesta. Cum ai defini tu "momentul" fotografului și unde (când?) anume l-ai plasa?
M.A.: E foarte frumoasă analogia! Apropo de efort, când era zi de spectacol, mergeam pe la ora 15:00 la Operă, vedeam dansatorii la studii, la machiaj, în cabină, pe scenă la ultimele pregătiri, după care la 18:30 începea spectacolul. La 21:00 când era încheiată ziua, simțeam o oboseală dulce și plăcută, era foarte bine. Referitor la "momentul" fotografului, e în funcție de proiect. Dacă sunt instantanee din backstage e una, dacă sunt fotografii din scenă e altfel. La instantanee declanșezi intuitiv, îți faci compoziția și trebuie să te miști repede, să surprinzi momentul optim, căutarea e permanentă, nu poți vorbi de o poziție ideală, e subiectiv. În schimb la fotografiile de scenă nu mai e la fel, acolo trebuie să știi coregrafia și să aștepți mișcarea, respectiv poziția de poză a dansatorului.
G.C.: La coridă există un termen: "momentul adevărului". Care este relația ta cu adevărul obiectiv. Te întreb asta pentru că am impresia că timpul din fotografiile tale NU stă pe loc. Cine e "de vină" la tine: ochiul sau gândirea?
M.A.: În principiu, mai întâi e gândirea sau subconștientul. Dar eu fac în general fotografie documentară, așa că ochiul și gândirea se suprapun, devin una. Relația mea cu adevărul obiectiv e în afara artei. Fotografia e mincinoasă. Încadrarea decisă de mine o face așa.
G.C.: M-ar interesa să știu: ca "prinzător" de imagini, în ce moment ești / devii subiectiv? Și când anume devii / ești obiectiv?
M.A.: Sunt obiectiv subiectiv. Banda de demarcare e foarte îngustă, dar mai degrabă încerc să nu mă implic emoțional. Mă ajută starea în care intru în timp ce fotografiez, cum spuneam, mă dezlipesc de lumea asta, atenția mea se concentrează pe subiect și pe mediul înconjurător. Nu am alte gânduri și am norocul că nu îmi prea sună telefonul. Sunt acolo, cu totul. Pot să îți dau un exemplu mai concret cu filmul realizat pentru disertație. Personajul principal din film trăiește într-un sat izolat, într-un soi de penitență. Trăiește de pe o zi pe alta. Nu am încercat să-i pun întrebări ca să aflu ce viață trăiește, ci am stat cu el multă vreme, am locuit în casa lui, am devenit frați. Și filmarea mea îi dezvăluie viața, fără să vorbim despre asta, doar prin observare, de la o distanță aleasă de mine.
G.C.: Fotografiezi cu predilecție «la cald» sau «la rece»?
M.A.: Cred că fotografiez mai mult la rece. Cred că e un soi de imunitate care mă ține "cu capul în apă rece". Caut cadrul, compoziția, povestea, atmosfera. Sunt conștient de cadrele potențiale și încerc să le surprind. Chiar dacă am o conversație cu subiectul, sau oricare ar fi contextul, sunt atent dacă presimt că se va produce ceva care e de fotografiat, sunt acolo, sunt pregătit, sunt gata să duc aparatul la ochi și să declanșez imediat.
G.C.: Dacă "alt-cineva" privind o fotografie făcută de tine te-ar interpela: "Ai pomenit de sub-conștient și de gândire (conștientă)... Dar care ar fi partea de implicație a in-conștientului, și/sau a hyper-conștientului tău", ce i-ai răspunde?
M.A.: E posibil să fie uneori act inconștient, nu ar fi rău deloc. Atunci aș zice că sunt un instrument "curat" și că aparatul e prelungirea mea, iar fotografia e a creatorului. Nu aș mai fi eu cel care "vede și declanșează" iar încadrarea cu limitele ei nu ar mai fi nici ea decisă de mine.
G.C.: În «rezultatul» final al unei fotografii: cât te aștepți să descoperi din ce ai vrut inițial?
M.A.: La proiectele "controlate" aș vrea să îmi iasă bine, adică să realizez ceea ce mi-am propus, și dacă se întâmplă accidente, nu e ok. Îmi trag palme dacă greșesc, și o iau de la capăt. La fotografia documentară sau acolo unde nu am un control, nu intervin, acolo sunt mai lejer cu mine la final. Mă bucur întotdeauna de cadrele reușite. Proiectele documentare se întind pe o perioadă de 2-10 ani, sau și mai mult. De fapt ele se derulează pe o perioadă mai lungă și din acest motiv, vreau să fiu sigur că am acoperit complet povestea. Încă ceva, mai ales la proiectele documentare, chiar dacă eu îmi propun o anumită temă la început, întâlnirea cu subiectul și întâmplările de pe parcurs pot conduce la idei noi, se modifică tema din mers. Ca în coregrafie, când începi să montezi și faci schimbări pe parcurs în funcție de numeroși factori din teren.
G.C.: Oare ai avut tot ce ai vrut sau descoperi lucruri pe care nu le bănuiai, nu le intuiai, nu le voiai neapărat de la început?
M.A.: Se întâmplă și asta, să descoperi lucruri noi în cadru. Și uneori sunt elemente care ajută imaginea, sau pot chiar să îi schimbe sensul. Cel mai haios e când arăți cuiva fotografia și vede cu totul altceva. E foarte interesant. În orice caz, e bine să primești feedback de la editori și curatori, să știi cum îți citesc ei imaginile. Am avut și cronici foarte interesante legate de stil și de conținut, am aflat lucruri noi atât despre imagini cât și despre mine.
G.C.: Ți s-a întâmplat vreodată ca vreun subiect fotografiat să trezească altfel de sentimente sau chiar pasiuni, altele decât cele ale fotografului care încearcă să nu se implice în mod emoțional?
M.A.: S-a întâmplat. Mi s-a întâmplat și să fiu bănuit de gânduri ascunse. Cred că e normal. Asta se întâmplă în general la începutul colaborării. Pe parcurs se lămuresc lucrurile.
G.C.: Altceva acum. Minciună? Ne-adevăr? Adevăr deformat? Metaforă? Nimic din toate astea? Sau toate la un loc? Se spune că cea mai bună minciună este adevărul? Ai putea detalia te rog.
M.A.: Fotografia minte, se știe. Fotograful încadrează ceea ce are el nevoie ca să își spună povestea, el arată bucata potrivită din ceea ce vede. Își alege punctul de stație și unghiul astfel încât să fotografieze exact ceea ce îi convine din "întreg". Deci putem vorbi de adevăr deformat. The Falling Soldier a lui Robert Capa este cea mai controversată fotografie în acest sens. Realizată în timpul războiului Civil din Spania, există suspiciuni legate de persoana din fotografie, de locul în care se spune că ar fi fost fotografiată și de circumstanțele în care soldatul ar fi fost împușcat. Robert Capa însuși face declarații diferite cu diverse ocazii, ceea ce contribuie la întărirea suspiciunii că fotografia ar fi fost de fapt regizată. Andy Day reia această discuție în februarie 2019 și o citează pe Susan Sontag. "A photograph is supposed not to evoke, but to show. That is why photographs, unlike handmade images, can count as evidence. But evidence of what?" (O fotografie nu ar trebui să evoce, ci să arate. De aceea, fotografia, altfel decât imaginile realizate manual, poate fi considerată ca fiind o dovadă. Dar o dovadă a ce? - fstoppers.com/was-robert-capa-photographys-greatest-fraudster)
G.C.: Este un răspuns la întrebare, frumos dar destul de impersonal. M-ar interesa nu ce zic, fac, sau cred alții, ci opinia lui Mircea-Omul, Mircea-Fotograful, Mircea-Poetul...
M.A.: Mă gândeam că ar fi bine să apelez și la o bibliografie interesantă, să nu vorbesc doar despre experiența mea. Cu fotografia lui Robert Capa și mulțimea de articole și conferințe realizate în jurul ei, nu am făcut altceva decât să întăresc sintagma "fotografia minte"... În principiu, mai întâi e gândirea, sau subconștientul. Dar eu fac în general fotografie documentară, așa că ochiul și gândirea se suprapun, devin una. Relația mea cu adevărul obiectiv e în afara artei. Fotografia e mincinoasă. Încadrarea decisă de mine o face așa. Fotografia minte, se știe.
Fotograful încadrează ceea ce are el nevoie ca să își spună povestea, el arată bucata potrivită din ceea ce vede. Își alege punctul de stație și unghiul astfel încât să fotografieze exact ceea ce îi convine din "întreg". Deci putem vorbi de adevăr deformat. în completare: Dacă vreau să spun că baletul e greu și că oamenii suferă, voi folosi imagini cu unghii rupte și poante cu pete de sânge pe ele, sau dansatori istoviți și întinși pe covorul de dans. Dacă vreau să arăt că baletul e frumos, merg în sală și fotografiez pozele de balet pe care le cunoaște tot publicul avizat. Dacă vreau să arăt că dansatorii sunt oameni cu sentimente, cu pofte, cu frustrări și decepții, fotografiez pe coridoarele Operei, sau în sala de studiu și îmi construiesc seria foto acolo.
G.C.: Un spectacol este văzut de spectator, dar și de criticul de "specialitate", o singură dată; după care, GATA!, i se pune pecetea: Mi-a plăcut / Nu mi-a plăcut, E bun / E prost etc. O fotografie, ca și un poem, se poate "degusta" de câte ori îți vine, pe îndelete, iar senzația pe care o produce poate evolua. Ți s-a întâmplat vreodată să revezi o fotografie (a ta, sau a altuia) după un răstimp, sau după o contemplare mai lungă, cu alți ochi?
M.A.: Stai că nu-i așa cu spectacolele. Mai ales dacă e bun, omul întreg la minte se duce de mai multe ori, fie că se schimbă distribuția, fie că i-e dor să-l vadă, fie că e curios să vadă cum s-a mai copt spectacolul, pentru că probabil a văzut premiera, și după ce se joacă de 10 ori, omul are motive să revadă spectacolul. Cu fotografia e cam la fel. După patru cinci ani o vezi cu alți ochi și fie nu-ți mai place, fie găsești lucruri noi în ea. Eu am toate fotografiile arhivate, și digital și pelicula. Acum cu ocazia publicării celor trei cărți, mai ales pentru Chocolat après ballet m-am întors până în 2011 cu căutările. Am revăzut totul din nou. Da, m-am bucurat să scot la lumină unele lucruri nebăgate în seamă la vremea respectivă.
G.C.: Revin: mai sus vorbești de fotografie documentară, ca imediat după aceea să spui: "fotografia minte, se știe"... Pare un paradox. Îmi amintesc că autorul Micului Prinț spune pe undeva: "Nu vezi bine decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi"... Care e părerea ta?
M.A.: Aș începe cu asta: "We don't see things as they are, we see them as we are." (Nu vedem lucrurile așa cum sunt ele, ci așa cum suntem noi - Anaïs Nin), și sunt convins că fotografiile îi conțin pe autorii lor. E ca în coregrafie sau ca în orice artă, ai referințe din literatură, din pictură, din fotografie, din muzică, din mediul în care trăiești. Mai e și talentul implicat, și felul în care le legi pe toate astea în ceea ce faci.
G.C.: Realitatea cuprinde mai multe straturi: ceea ce se vede, ceea ce se arată, ceea ce este invizibil... Cum ai defini realitatea mincinoasă (sau minciuna documentară) a lui Mircea-Omul-Poetul-Fotograful?
M.A.: Imaginile în sine sunt adevărate, ele nu sunt manipulate. Însă cu siguranță nu am fotografiat tot, iar din ceea ce am fotografiat, selectez ceea ce vreau să arăt publicului, n-o să arăt totul. Arăt doar acele imagini care funcționează împreună și reprezintă optim tema propusă. Poate că nu e chiar la subiect, dar mi-am amintit acum ce mi-a povestit doamna Papa (Miriam Răducanu), când făcea dânsa la 11 ani ore de balet la Buhuși cu o doamnă profesoară din Austria. A întrebat-o profesoara: Miriam, ce ai văzut ieri la piață cu mama ta? MR: Am văzut un om care cerșea. P: De ce cerșea omul? MR: Fiindcă îi era foame. P: Ia încearcă tu Miriam, să îmi arăți prin gesturi cum îi era lui foame! Da? Deci nu-i ceruse să arate cum cerșea.
G.C.: Tot Antoine de Saint Exupéry zice: "Ochii sunt orbi. Trebuie să cauți cu inima". Să fie oare ochiul camerei mai puțin orb, sau mai pătrunzător?
M.A.: Aparatul e prelungirea minții și a inimii, și totuși e obiectiv fiindcă e material. Am auzit mulți oameni spunând că nu au reușit să redea atmosfera reală în fotografiile făcute. Că atmosfera era mult mai bună, mai frumoasă, mai intensă, decât "ce se vede" în fotografii. Desigur, nu reușim întotdeauna. Eu cred că o fotografie se citește treptat, subiectul nu apare "pleosc" în imagine, ci "o citești" dintr-o parte înspre cealaltă, descoperi pe rând elementele, uneori vezi doar când te întorci la ea anumite detalii. De aceea există editori și curatori care ajută fotograful să construiască o serie, o secvență.
G.C.: Iar dacă e cazul să fi disimulat ceva (poate subliminal?) în vreo fotografie, i-ai împărtăși-o cuiva?
M.A.: Am de exemplu un caiet de artist cu fotografii din Portugalia, care se numește Rasto. E un cuvânt portughez pentru urmă, after-image. Deci cumva anunț privitorul despre un anumit tip de conținut, chiar dacă nu e explicit. Când editezi și realizezi o succesiune de imagini, se poate ajunge la disimulare. Nu aș ieși în față cu un expozeu, nu cred că ar avea sens. Imaginile au impact diferit asupra fiecărui om.
G.C.: Te interesează ceea ce fotografii "specializați" în balet sau în dans nu fotografiază. Ce este acel "ceva" pe care îl tot cauți. De ce? Și: de ce, foarte adesea în alb/negru?
M.A.: Pe mine mă interesează ceea ce simt că e important. De ce? nu știu. Poate că așa s-au făcut legăturile în mintea mea, după filmele pe care le-am văzut, după imaginile pe care le-am studiat. Când eram copil, ascultam cu mama teatru radiofonic. Eu nu m-am uitat la meciuri de fotbal, am preferat să văd un film sau să ascult la radio o piesă de teatru. Cum la TV nu prea aveai ce vedea, ascultam radioul. E posibil să se dezvolte o altă imagine în minte atunci când asculți o piesă de teatru decât dacă ai vedea-o. Poate de acolo mi se trage dorința de a intra în aripile teatrului, și nu în sala de spectacole. Și cum spuneam înainte, vreau o poveste a mea, nu a coregrafului, astfel încât trebuie să caut, să visez. Am fotografiat mult și color și alb negru la Opera din Cluj. Uneori e frumos color, alteori e mai bine alb/negru, pentru că nu ar ajuta culoarea la montaj. Culorile te pot încurca uneori, nu poți face la fel de ușor o succesiune de imagini într-o revistă sau într-o carte. E mult mai simplu dacă sunt alb/negru. Depinde de subiect, desigur. Dar dacă vorbim despre dans, despre grafica unei imagini, nu am nevoie neapărat de culoare. Atunci fotografiez pe peliculă alb/negru.
G.C.: Când privesc o fotografie, mi se întâmplă un lucru foarte curios pe care, de fapt, îl resimt și în "cântărirea" propriilor mele creații: fără să vreau, pe lângă o apreciere calitativă, concretă (faptul că mă poate impresiona / interesa sau nu subiectul, că-mi place sau nu, că-l pricep, imediat sau nu, că-mi spune sau nu ceva), am și o apreciere cantitativă, de ordin abstract: mă intrigă raportul dintre părțile de "umbră" și cele de "lumină", în sensul de "joc" procentual dintre partea plină sau goală a unui pahar. Exact cum aș privi o caligrafie orientală, fără să știu ce vor să spună acele ideograme, dar intrigat fiind de preponderența sau nu a "greutății" vidului față de "compactul" plinului. Mă întreb dacă acest fel de a vedea lucrurile ți se pare ca fiind un act "profanator" al artei tale? Sau dimpotrivă, un parametru în plus în aprecierea acesteia?
M.A.: Cu siguranță că denotă o curiozitate. Ea se poate îndrepta către tonurile de gri, către alb și negru intens, echilibru sau dezechilibru, e bine să faci asta, poate găsești dimensiuni noi, interpretări. Așa m-am uitat și eu la spectacolul tău Amor Amores, cu aparatul la ochi, prin frunzele gardului din lateral și din spate și am văzut lucruri foarte frumoase. Ele au devenit fotografii într-o expoziție new energy. Și a avut și publicul probabil bucuria să vadă ce am văzut eu, o prelungire a spectacolului. Am mai amintit de domnia sa, Henri Cartier-Bresson obișnuia să întoarcă fotografia pe toate cele 4 laturi, să observe cum este compoziția realizată având celelalte laturi ca bază.
G.C.: Te simți mai degrabă vânător, sau îmblânzitor?
M.A.: Aș zice că sunt un vânător îmblânzitor. (râde) Doamna dr. Maria Stoica, șefa secției de artă de la Muzeul Brăilei "Carol I" mi-a spus că sunt fotograf de caractere. Eu mă împrietenesc foarte repede cu anumiți oameni, acea "chimie" funcționează bine de tot. Aparatul foto mă însoțește în aceste întâlniri iar când subiectul este deschis, am acceptul lui tacit de a-l fotografia. Ți-am spus că folosesc obiective superangulare, deci sunt aproape de subiect, la o distanță de 1-3 m, interacționez cu el când îl fotografiez. Când simt că ceva nu e ok, nu-i convine, mă retrag.
G.C.: Întotdeauna m-a uimit diferența de percepție dintre o fotografie din album, adică privită la orizontală și cea expusă la verticală... Tu, atunci când faci o fotografie, te gândești la ea ca fiind așternută pe o foaie de carte sau atârnată pe un perete?
M.A.: În 2020 am început trei proiecte care știu sigur că vor fi cărți. E un sentiment interesant, până acum nu am făcut niciodată asta, mă gândeam ca perspectivă, ce frumos ar fi, dar nu era ceva pentru viitorul apropiat. Însă acum, când lucrez pentru proiectele respective, văd imaginile în carte.
G.C.: Înrămarea ca acțiune de a "fereca" fotografia într-un cadru, ca într-o cușcă, m-a tulburat și ea dintotdeauna. Cum resimți tu această limitare?
M.A.: Rama e de la bun început acolo, atunci când încadrez pentru declanșare. Nu am probleme cu limitele cadrului, ele ajută la citirea fotografiei.
G.C.: Fotografia nu este pictură, nu este spectacol. Ce reprezintă pentru tine ACTUL de a fotografia?
M.A.: Fotografia e o formă de artă, bună sau rea, tot artă e. Pentru mine e creație, e felul în care văd eu lumea, așa mă exprim. Chiar dacă nu o fac în studio, o pot face la fel de discret pe teren, lângă subiect. Și mai sunt situații când sunt absorbit total în acel act, ca într-o meditație.
G.C.: Dar fotografia, ca produs finit?
M.A.: Eu așa văd fotografia, ca produs finit, fie imprimată, fie publicată în cărți și reviste. Am reușit să printez foarte multe din fotografiile mele, iar acum cu cele trei proiecte editoriale am o bucurie mare. Imprimările pe o hârtie specială de artă, 100% bumbac, ajută foarte mult la realizarea unui produs finit de calitate foarte bună. Dar întreabă-mă ce fac cu fotografiile? Că un spectacol se înregistrează pe un DVD și nu ocupă mult loc. Dar ce fac eu cu fotografii de 1 m lungime?
G.C.: Ceea ce m-a izbit într-una din expozițiile tale au fost acele fotografii din Rusia profundă cu oameni totalmente non-dansatori, cu pescari, cu peisaje, cu interioare țărănești... Totuși toate aceste fotografii în pofida (aș zice chiar: în ciuda) aparențelor de "static", "duduiau" totuși de o incredibilă mișcare, de un dans al sufletului. Cum e aia?
M.A.: E similar, munca mea nu diferă foarte mult, desigur, mă adaptez ideii, subiectului, spațiului, dar până la urmă, tot muncă e. Da, și fotografia e muncă (râde). Expoziția se construiește ca un puzzle, așa devine posibil să simți mișcarea sau dansul în acele cadre care aparent sunt statice. Cadrele se ajută unul pe celălalt, se susțin, se construiesc ca niște idei. Sunt diverse elemente în fiecare imagine care fac ca ea să fie compatibilă cu o altă imagine, și așa se dezvoltă mesajul. Locul acela unde am realizat proiectul m-a atras foarte tare, am colindat nu doar satul, ci și câmpurile din jurul lui. Relația mea cu subiectul a fost și în cazul acela una foarte bună. A fost o colaborare excelentă. Dar am fost de multe ori acolo, până să realizez filmul, a durat doi ani. Și continui să merg acolo și să fotografiez, ultima oară am fost în noiembrie 2020. Mă atrage.
G.C.: Te-am văzut în preajma doamnei Miriam Răducanu, la dumneaei acasă, pe scenă la unteatru, pe fond de interior sau de copaci întrezăriți pe fereastră, fotografiind, filmând, iscodind... Ce ți-a adus această experiență: Din punct de vedere artistic? Dar din punct de vedere uman?
M.A.: Familia Răducanu m-a primit foarte cald și le mulțumesc. Amândoi sunt foarte generoși. Am avut subiecte interesante de discuție, acestea ne-au ajutat să găsim o cale de a realiza fotografiile și filmările pe care le-am făcut. Întâlnirea dar și Întâmplarea, cum îi place lui Cornel Răducanu să o numească, a fost la momentul potrivit. Văzând retrospectiv pe peliculă ceea ce a făcut, doamnei Papa nu îi vine să creadă. Pentru mine a fost o experiență specială. Faptul că eram acolo în încăpere cu Miriam Răducanu, când ea descifra So What-ul lui Miles Davis, era suficient pentru mine. Nu mai conta dacă am filmat ce trebuie, dacă am peliculă în aparatul foto, eram absorbit total de atmosfera creată de dânsa. Plus că de multe ori făceam alte lucruri. În 2017 încă editam filmul de disertație filmat în Delta Dunării. Am făcut mai multe vizionări ale filmului cu Miriam și Cornel Răducanu, mi-au dat sugestii, deci colaborările noastre au fost variate. Acolo l-am întâlnit și pe coregraful Gheorghe Iancu, am colaborat, ne-am împrietenit. Deci întâlnirea cu Miriam Răducanu a produs o evoluție grozavă în activitatea mea, cu siguranță, e extraordinar ce s-a întâmplat din 2017 încoace.
G.C.: Te-am observat de nenumărate ori la repetițiile mele. Te mișcai ca o umbră de care deja nimeni nu mai ținea seama, atât ne obișnuisem cu ea, schițând cu o eleganță de motan o coregrafie paralelă printre dansatori (coregrafie pe care chiar că aș fi păstrat-o în spectacol dacă s-ar fi putut!). Te percepeam ca pe un fel de hibrid între prădătorul în fața unei prăzi mișcătoare și porumbelul în al său învăluitor dans erotic. Dacă te-ai putea privi din exterior, dacă ai face un documentar despre unul ca tine, te-ar interesa oare, și ce anume te-ar interesa, să fotografiezi în acel personaj?
M.A.: Ești sigur că e motan și nu urs? (râde). Îmi amintesc de TIFF 2018 când ai lansat cartea Gigi, Omul Dans. Eram și eu pe scenă când ai făcut câteva pregătiri înainte să intre publicul în sală, și ți-am făcut câteva fotografii. Mi-a atras atenția un bol de sticlă de pe o masă, m-am jucat cu el, mi-am pus unul din aparate în bol. Tu m-ai observat și te-ar fi tentat să mă implici în coregrafia ta, dar nu mai era timp suficient. La Gala Hop 2020 mi-ai permis să intru pe scenă la atelierul cu dansactorii din competiție, să mă mișc printre ei. E grozav, nemaipomenit, să am acceptul tău și al lor de interacțiune adevărată! Dacă ar fi să documentez pe cineva care face ce fac eu, aș vrea să fiu dansator. De ce? Pentru că doar așa s-ar închide cercul. Doar din perspectiva dansatorului m-ar interesa să studiez fotograful. Aș vrea să-i aflu gândurile, aș vrea să-i anticipez mișcările, să-i văd ochii care caută, care râd și plâng. Aș vrea să-l îmbrățișez.
G.C.: Tu personal nu dansezi. Ce te pasionează în dans ca un spectacol văzut altfel decât îl vede spectatorul: dintr-o parte, din spate, câteodată chiar din mijloc de acțiune, strecurându-te printre cei care dansează? Sau ca martor al momentelor lor de ne-mișcare?
M.A.: Cred că e matematica, geometria mai ales. Cel mai mult îmi place că suntem totuși într-un spațiu destul de mic, adică eu mă pot apropia foarte mult de subiect, fără ca el să reacționeze. Și îmi place să știe că sunt acolo, dar să uite că sunt acolo, stau cu el până uită de mine. Lucrez cu obiective superangulare și asta înseamnă că am nevoie să fiu aproape de subiect. Asta e.
G.C.: I-ai fotografiat pe DansActorii "mei" în timpul Galei Hop 2020 și apoi și în 2021. De fapt i-ai organizat TU de fiecare dată, pentru fiecare moment, într-o mise-en-scenă deosebit de elaborată. De obicei te-am văzut SURPRINZÂNDU-I pe artiști în anume situații de dans sau de ne-dans. De data aceasta a fost chiar pe dos. De ce?
M.A.: De data asta mi-am propus un proiect conceptual. Tu ești de vină. Ai spus la un moment dat ca ediția 2020 este despre dansactor, ca fenomen al teatrului românesc, cam așa ceva. Mie mi-au plăcut cuvintele dansactor și fenomen. De-asta am vrut să fac ceva diferit, îmi stătea pe creier să fac un proiect conceptual. Acum era șansa cea mai bună, subiectul era frumos și mi-am luat inima în dinți. "Dansactorul ca fenomen. Punct" e o instalație făcută în 2020 pe care am arătat-o la ediția din 2021 a Galei Hop.
G.C.: Ce te pasionează în sângele din sacâz, în tutu-ul în stare de ne-dans, ca și cum te-ar interesa puful lebedei și nu neapărat lebăda însăși? Ce anume îți atrage privirea în frânturi de încălțări, în fragmente de costum sau de... ne-costum în stare de repaus între două fouétté-uri (fouétté, în franceză, înseamnă biciuri!)...?
M.A.: Eu simt că de fapt e acolo povestea, nu în pozele perfecte din scenă, din spectacol. Tava cu sacâz e polița de asigurare pentru balerini, fără ea nu începe niciun spectacol. Postura balerinilor îmi dă o senzație de demnitate regală, mișcările lor mă fascinează, și nu mă refer la coregrafie, ci pur și simplu la mișcările lor "obișnuite" care nu seamănă deloc cu ale oamenilor ne-dansatori. Felul în care găsesc uneori costumele în cabină, mă provoacă să le fotografiez. E o lume diferită. Pe lângă asta, eu caut povestea mea, adică ce simt sau văd eu, nu ce a montat coregraful.
G.C.: Așa cum și eu le cer mereu dansatorilor să nu "îndulcească" mișcarea, am impresia că tu ai fi mai degrabă un "dez-îmblânzitor" al realității. Se poate vedea ce ai vrut să arăți cu o fotografie. Dar dacă cineva te-ar întreba ce vrei să disimulezi CU ea sau ÎN ea, ce i-ai răspunde?
M.A.: M-aș referi ca exemplu la seria de fotografii despre dansatori intitulată Chocolat après Ballet. Cu toate că vezi imagini de la studii, din repetiții, cabine ale artiștilor și te-ai gândi la munca lor pentru realizarea producțiilor de balet, titlul cărții și cartea însăși își propun să fie o reprezentare a umanității dansatorilor.
G.C.: À propos: Ce e cu ciocolata care te-a izbit ca imagine, acea "bucățică de energie" pe care dansatoarea / dansatorul, foarte adesea nemâncat o zi întreagă o înghite în scurtele pauze care îi sunt îngăduite?, sau "après balet" cum îți place să spui într-o limbă pe care de fapt n-o vorbești? Acele bare de "viață dulce" care par scoase, foarte adesea pe furiș, dintr-un chit de supraviețuire?
M.A.: Eram în Japonia, la Osaka în 2018 când am vizitat-o pe Mayura Misawa. Ea are o școală de balet și am asistat la câteva întâlniri cu grupuri diferite. Într-o zi, câteva fete de 15-16 ani s-au bucurat de o bucată de ciocolată după studiu. Le-am observat și am memorat exact așa în franceză, chit că nu vorbesc franceză, chocolat après ballet, na, mai știu câteva cuvinte (râde).
Am mai folosit expresia uneori în combinație cu fotografii de balet. Fac asta fiindcă mi-am dat seama că publicul vede altfel decât mine acești tineri, publicul vede super-eroi, pe când ei sunt oameni, oameni cu pofte, cu dorințe, cu pasiuni. Deci eu văd ce mănâncă dansatorii, mănâncă orice, le e foame după o zi întreagă de dans și efort. Știu că unii oameni cred că balerinele care au 38-40 de kg nu mănâncă decât fructe. Nu e adevărat, balerinele mănâncă orice. Chocolat après ballet este reprezentarea umanității dansatorilor.
G.C.: Te-am cunoscut dintotdeauna în simbioză cu aparatul fotografic. Cine sau Ce este Mircea atunci când nu fotografiază?
M.A.: Fotografiez și fără aparat foto, nu glumesc. Sunt un tânăr dornic să cunoască lumea, călătoresc foarte mult, mă bucur oriunde merg. Vorbesc germană și engleză, învăț portugheză, citesc cărți și reviste, ascult Jazz non stop și studiez mult fotografia.
G.C.: Cum s-ar autodefini într-un cuvânt sau într-o formulă concentrată einstein-ian autorul actualei cărți cu fotografii semnate: Mircea Albuțiu?
M.A.: INTROSPECTIV.
G.C.: Încotro te îndrepți?
M.A.: Vom vedea! Îmi doresc să realizez niște proiecte mari, știu ce vreau în principiu. Sper să reușesc. Ar fi frumos, fiindcă ar fi o împletire de arte, toate frumoase și cu artiști deosebiți (cool).