Unele zvonuri în direcţia acestei „schimbări la faţă” apăruseră de anul trecut, dar diferenţele sunt, fără îndoială, mai puţine decât punctele comune între ediţiile precedente şi cea din mai 2005. Festivalul a durat şi de această dată o săptămînă, între 22 şi 29 mai, dar a cuprins mai puţine concerte decît la ultimele ediţii, ceea ce a reprezentat un avantaj pentru acei spectatori „profesionişti” care nu vor să rateze nici un eveniment. La ora 17, în Aula Palatului Cantacuzino sau Sala „George Enescu” a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, iar seara fie în Studioul „Mihail Jora” al Radiodifuziunii, atunci cînd concertele erau susţinute de Orchestra Naţională sau Orchestra de Cameră Radio, la ARCUB, Institutul Francez, în aceeaşi Aulă a Palatului Cantacuzino şi chiar la Ateneul Român, unde era anunţată Orchestra Franceză de Flaute dirijată de Pierre-Alain Biget, solist Pierre-Yves Artaud.
Cît despre Stravinski sau Şostakovici, ei poate s-au aflat în planurile organizatorilor, dar nu au ajuns şi în programul final, singura mostră de început de secol XX fiind Debussy. Într-adevăr, au fost mai puţine prime audiţii aboslute sau prime audiţii romîneşti ca de obicei, unii compozitori contemporani români fiind prezenţi cu lucrări scrise în primele etape de creaţie, cu precădere în anii 60-80. Aşa se face că sonoritatea concertului de deschidere, pe care îl iau ca reper pentru acest articol, a fost fără îndoială mai familiară decît s-a întâmplat la ultimele ediţii. Deja cuceririle timbrale ale deceniilor 7-8 ale secolului XX nu ne mai uimesc. Au intrat în acel teritoriu „clasicizat” al sonorităţilor pe care le asimilăm muzicii contemporane.
Ceea ce însă produce satisfacţii estetice certe este valoarea incontestabilă a unor piese precum Patru dimnensiuni în timp – IV – Iluminaţii pentru orchestră şi grup vocal bărbătesc de Octavian Nemescu. Această piesă pentru orchestră mare care a deschis festivalul marca într-o anumită măsură începutul curentului care mai tîrziu va căpăta numele de spectralism. Interesant este că pe atunci foarte tînărul Octavian Nemescu scria aproape în aceeaşi manieră pe care o propune şi astăzi (dar mai concis), o astfel de consecvenţă cu sine în căutarea unui adevăr muzical în care crede cu convingere fiind mai rar de găsit.
Concertul pentru clarinet şi orchestră de Aurel Stroe datează din 1975 şi este unul dintre opusurile clasice deja ale literaturii muzicale româneşti în privinţa utilizării unor tehnici componistice precum multifonicele, de exemplu. Dacă intonaţia netemperată sau apelul la filonul folcloric – savant integrate într-un discurs perfect modern – sunt elemente care au mai puţin succes astăzi, ele rămân perfect convingătoare în lucrarea lui Aurel Stroe, mai ales într-o interpretare captivantă precum a fost cea a lui Aurelian Octav Popa.
În partea a doua a serii, am ascultat o lucrare scrisă de un britanic de 31 de ani, Joseph Pibbs – Lumina (după părerea noastră un opus ce nu excelează prin originalitate, deşi este scris excepţional) şi, într-o altă extremă, o altă lucrare clasică a muzicii noi, Simfonia a III-a de Witold Lutoslawski. Interpretarea Orchestrei Naţionale Radio dirijată de britanicul Nicholas Cleobury, cunoscut promotor al muzicii noi internaţionale, a fost îngrijită (dacă nu şi entuziastă), formaţia simfonică bucureşteană rămînînd singura orchestră bucureşteană mare care se încumetă să abordeze muzica nouă.
Chiar dacă Săptămâna Muzicii Contemporane avea să evolueze şi către extremele avangardei sau tradiţionalismului, considerăm acest concert de deschidere reprezentativ pentru conţinutul festivalului, care s-a dorit a arăta o deschidere mai mare către trecutul recent şi a impus alături de noutăţi absolute şi repere ale literaturii muzicale a ultimelor decenii. Să sperăm că un profil mai bine conturat, fie într-o direcţie, fie în cealaltă se va aşeza până la S.I.M.N. – 16 sau S.M.C. – 2.