Sunt bipolară şi de 4 ani şi jumătate mă chinui cu o nenorocită de ciumă ce mă umple de bube zilnic şi mă torturează până la venirea nopţii. Şi nu, părerile mele nu se schimbă de pe o zi pe alta. Mania, vremea de fericire supranaturală şi artificială, durează săptămâni, apoi sunt ţinută ostatică luni întregi de o depresie debilitantă, cu tot cu 9 pastile pe zi. Asta e viaţa mea, purgatoriul sau moartea, cumva trăită şi ea. Cu demnitate şi cu zvâc. Cum altfel rezişti să fii ţinut captiv o viaţă de propria minte?
