Mi-am suspendat carnetul de șofer singură. Da, așa cum auziți. Am încălcat vreo două reguli azi și așa mi se pare corect. Nu, nu m-a prins niciun polițist, dar e inadmisibil. Voi circula pe jos. Și ce de frunze căzute. Ridic ochii, îmi cer iertare. O rază se strecoară printre ramuri. Parcul e o pictură ireală, cerul albastru adânc. Unde am fost în tot acest timp? Nici nu știu când a sosit toamna. Ieri pomii erau plini de flori. Singurul lucru care contează e că femeia pe care era s-o omor e în viață.
Ana-Maria Butuza
Băi, tot ce contează e să nu întrerupeți jocul, ați înțeles? Milu îl atinse pe Geo cu degetul, ăsta îl pișcă pe Toni, care îi dădu un bobârnac Monei, de se strâmbă de usturime, și ea dădu mai departe o palmă lui Vlad, de-i sună scăfârlia, așa de bine se lipi. Vlad trase un șut în poponeața Cocuței, care începu să se smiorcăie, dar toți strigară să nu se oprească, și ea exact asta făcu, luă un băț și îl croi pe Milu, care începu să plângă, însă fusese ideea lui și dădu mai departe. Nu se opreau, plângeau și loveau.
Răzvan Dițescu
Pe măsură ce valurile se ridică și se prăbușesc în jur, panica pune stăpânire pe ea. Poate că nu trebuia să facă asta; singurătatea însă-i copleșitoare. Gustul amar al mării se amestecă cu dorul ei. Ce-i drept, tânjește după o gură de aer acum. Se zbate, dar fiecare mișcare în plus o afundă mai adânc în abis. Oboseala o cuprinde. I se abandonează. O ultimă amintire: zâmbetul lui drag. Un ultim gând: îl va revedea. Valurile planează deasupra. Marea o înghite. Acum sunt din nou împreună.
