Ultimele zile din viaţa lui Hitler sunt prezentate într-o peliculă controversată, nominalizată anul acesta la Oscar pentru film străin. Der Untergang / Căderea se numeşte filmul şi o are în rolul principal pe Alexandra Maria Lara o tânără care a plecat la 4 ani din România, a jucat în filme de succes în Germania, a fost desemnată cea mai bună actriţă în ţara ei adoptivă, dar şi cea mai frumoasă femeie.
Lara e în film secretara dictatorului, locuieşte alături de el într-un buncăr, iar ultimele zile din viaţa fuhrerului sunt povestite din perspectiva sa. Într-un fel ea e jurnalistă. Relatează. Redă întâmplările, emoţiile personajelor din jurul lui Hitler. Creează imagini în mintea spectatorilor, provoacă dispreţ faţă de unii şi simpatii faţă de alţii. E închisă într-un buncăr şi-şi spune povestea. E femeie şi, din întâmplare în acest film, conduce ostilităţile povestirii. Vi se pare un subiect cunoscut?
Ştiu că procesul din jurul mineriadei ne va face să uităm pentru o vreme de răpirea jurnaliştilor şi, deşi lucrurile cu cei trei colegi ai noştri încep să se complice, subiectele legate de ei nu vor mai fi la fel de mediatizate.
Dar să ne uităm la povestea jurnaliştilor din altă perspectivă. Ca majoritatea lumii, nici eu nu-i cred. Bănuiesc că ascund lucruri, că n-au curajul să-şi asume o parte din faptele lor şi ştiu să le citesc gesturile nervoase din fluturarea mâinilor sau bâţâitul picioarelor. Nu-i cred şi pace. Iar modul în care se prezintă ei în faţa lumii, nu mă face mai fericită.
Zilele acestea m-am gândit la Marie Jeanne asemănând-o un pic cu secretarea lui Hitler. Nu e la fel de frumoasă şi delicată, dar a avut şi ea un rol de conducătoare din umbră, i-a regizat / instruit pe cei care au realizat micile "videoclipuri" ale răpirii şi a preluat controlul comunicării de după. Ce n-a ştiut Marie Jeanne să facă? N-a ştiut că atunci când a venit acasă, să se aşeze să povestească despre cât de tare le-a schimbat perspectiva asupra vieţii gândul că cei de acasă suferă pentru ei. N-a ştiut să descrie emoţia şi responsabilitatea care te apasă pe suflet când constaţi că oameni care nu au foarte multă legătură cu tine, se îngrijorează pentru tine, îşi consumă din timpul lor şi îţi arată că le pasă de tine, tu cea care - poate - nu le-ai dat la fel de multă atenţie până atunci.
N-a ştiut să spună - sau n-a avut curajul - ca şi-a schimbat dintr-o dată mentalitatea privind relaţia cu proprii părinţi. Că şi-a dat seama brusc ca nimic nu e mai important decât să ai momente plăcute, pline de înţelegere, cu ai tăi. N-a ştiut să descrie cum nu mai contează maşina luxoasă, nici hainele scumpe şi nici vacanţele nu ştiu unde. N-a ştiut multe şi a ratat şi mai multe.
O să spuneţi că nu era important să-şi scoată sufletul la vedere. Sau că n-a povestit aşa ceva pentru că n-a simţit asta, pentru că era un aranjament, o răpire falsă. În ambele cazuri am să vă combat. Falsă sau nu, răpirea a fost traumatizantă şi nu poţi fi insensibil când joacă ta (cu atât mai mult emoţia ta profundă) le schimbă vieţile altora.
Iar împachetarea sufletului în vorbe reci, nu face un serviciu nimănui. Pentru că, în ciuda oricărei aparenţe, jurnaliştii au suflet. Iar astăzi le e ruşine că vor să facă reportaje de senzaţie, că vor exclusivităţi şi mint că pleacă în vacanţă (cum mint şi şefii lor că nu ştiu unde pleacă) ca să ajungă din nou in Irak, aşa cum s-a întâmplat cu Mara Bănică de la Naţional TV.
Dacă micul dictator Dan Dumitru (v-am făcut o onoare pe care n-o meritaţi, comparându-vă cu Hitler, pentru că Adolf era foarte inteligent) ar fi avut un Goebbels, ar fi învăţat să exploateze această criză nu punându-şi bannere uriaşe la conferinţa de presă sau inventând documente semnate înainte de plecare, ci arătând emoţii. Motivând tinerii să devină jurnalişti.
Altfel, despre Hitler nu se poate vorbi niciodată de bine. Tot aşa cum, din păcate, astăzi, despre jurnalişti - de oricare fel ar fi ei - nu vorbim cu mare entuziasm.
(Articol preluat din Jurnalul Naţional)