"Fii fără teamă în faţa duşmanilor. Spune totdeauna adevărul, chiar dacă acesta îţi va aduce moartea. Ocroteşte-i pe cei neajutoraţi şi fii drept." Acesta este jurământul de credinţă al cavalerilor medievali din cel mai recent film al lui Ridley Scott, Kingdom of heaven / Regatul cerului. Îndemnul pare actual şi extrem de corect, dar în România sunt zeci de cazuri în care nu poate fi aplicat. Iată un exemplu.
Din cauza disensiunilor intens mediatizate dintre Primăria Capitalei şi fundaţia ACCEPT, m-am gândit cum este să fii gay (homosexual-lesbiană) în România. Oare mai poţi să spui întotdeauna adevărul?! Apoi m-am gândit câţi homosexuali cunosc. Am calculat repede că în 31 de ani am întâlnit 4 homosexuali, sau am ştiut eu (doar) de patru că sunt homo. Habar n-am câţi ingineri sau câţi pictori am întâlnit în toţi aceşti ani. Am ştiut însă să răspund, cu exactitate, câţi homosexuali am cunoscut: patru. Asta înseamnă că, în mintea mea s-a făcut brusc o delimitare: ăştia patru sunt gay, restul sunt din altă categorie. Poate că au mai fost şi alţii dar care, nespunând adevărul, n-au fost catalogaţi de mine în grupul select, numărabil mental, al gay-ilor. Minţind, s-au salvat de la discriminarea / catalogarea din mintea mea. O fi mai bine aşa?!
Când mă întreabă cineva ce părere am despre homosexualitate spun cu sinceritate că nu mă deranjează, că e treaba fiecărui om pe cine iubeşte, cum iubeşte şi cum trăieşte. Dar în mintea mea 4 oameni sunt puşi într-o categorie specială. Iar când m-am dus la Institutul german să văd un documentar despre prostituţia gay din Praga, jumătate din timp mi l-am petrecut uitându-mă în sală la gesturile homosexualilor.
Poate că era curiozitatea. Îmi place să cred că vroiam să-i înţeleg, să mă obişnuiesc cu ei, ca să pot să convieţuiesc alături de ei fără să-i mai jenez şi altă dată cu privirea mea cercetătoare. Dar voi? Cum vă uitaţi la ei?
Să fim sinceri. Probabil că nu vă interesează pe cine iubesc vecinii voştri care stau 3 etaje mai sus, în schimb dacă aflaţi că o persoană e gay vreţi să ştiţi totul despre ea. După care intraţi în două categorii distincte: în a celor care rămân curioşi, dar privesc cu înţelegere sau în cea a celor care tună şi fulgeră invocând motive religioase.
Acum ceva vreme, când unul dintre cei mai rafinaţi critici de film era pus pe prima pagină a unui ziar fiind etichetat drept gay, un editorialist făcea spume în paginile aceleiaşi adunături de hârtii tipărite. Nu era supărat pentru ce publicase (îşi vânduse ziarul, de ce să se supere?!), ci pentru că dăduse cândva mâna cu jurnalistul în cauză şi mărturisea cu furie că dacă ar fi ştiut că e gay, n-ar mai fi întins mâna.
În 2005, un om îşi scrijeleşte pe hârtie ura faţă de un alt om care nu i-a făcut nimic şi nici o autoritate nu ia atitudine. În 2005, Primăria Bucureştiului - viitor oraş al Uniunii Europene - se fofilează după uşă ca să nu dea aprobare pentru o paradă care ne-ar învăţa nişte lucruri. În 2005, e nevoie să vină preşedintele ţării (care are şi el ceva păcate de spălat din campania electorală) ca să spună că se face o greşeală, pentru că astăzi parada gay să aibă loc. Cam asta e România, ţara în care locuiesc eu, femeia care ştie sigur, fără să-şi fi propus să noteze undeva, că a întâlnit în toată viaţa ei exact patru gay. Cam asta e România, ţara în care oamenii ăştia trăiesc ferecaţi pe teritoriul lor, ca într-un regat ale cărui secrete sunt păzite cu străjnicie.
Mă gândesc că şi-au făcut curaj să iasă în stradă ca să ne uitam cu toţii la ei - ca la paradă - pentru ca apoi să nu ni se mai pară ceva special, să nu le mai căutam gesturile şi să-i lăsăm să trăiască în felul lor, aşa cum îi lăsăm pe vecinii noştri despre care ştim (cu mândrie) că sunt «normali». Aşa că, pentru că mă simt vinovată că-i număr când îi întâlnesc, mă duc astăzi la paradă ca să mă obişnuiesc cu ei. Ceea ce vă doresc şi vouă.
(Articol preluat din Jurnalul Naţional)