"Când îţi moare cineva drag, ajungi să înţelegi cu claritate şi forţă, că universului nu-i pasă de om. Până acum nu-ţi puteai imagina lumea de după moartea lui. Acum poţi. Cu violenţa unei imagini de coşmar ţi se încheagă în suflet priveliştea aceleiaşi lumi. Fiecare câine, fiecare casă, fiecare porţiune de asfalt rămâne înspăimântător de la fel. Soarele nu se topeşte pe asfalt, vântul nu încremeneşte fără ţintă. Ar trebui măcar ca apa unei bălţi să se încreţească atunci când îţi dai sufletul, ca să poţi crede că faci parte, că te primeşte cineva atotcuprinzător." Aşa scria Cristian Tudor Popescu în urmă cu trei ani în Nobelul Românesc (Editura Polirom). Evenimentele săptămânii trecute mi-au adus aminte de rândurile lui care se potrivesc frumos şi cu o poveste pe care puteţi să o urmăriţi pe marile ecrane începând de ieri: Finding Neverland.
În noua premiera cinematografică, În căutarea tărâmului de nicăieri, avem la prima vedere o poveste despre un scriitor care refuză să se considere adult şi scrie poveşti pentru un puşti care îi seamănă. Scriitorul se numeşte J. M Barrie şi e celebrul autor al la fel de celebrului basm Peter Pan. Dar când treci de curiozitatea de a afla detalii biografice (mai mult sau mai puţin romanţate) despre scriitor şi ajungi la povestea de fond, lucrurile se schimbă. Barrie scrie o poveste pentru un copil care are un dezechilibru emoţional din cauza decesului tatălui sau, iar scriitorul ştie că şi mama micuţului şi a celor trei frăţiori ai săi, este grav bolnavă. Aşa că povestea / piesa de teatru pe care el o creează, devenită o excursie imaginară către tărâmul de nicăieri, e o explicaţie a unui lucru pe care l-am înţeles cu toţii zilele trecute în transmisiile directe de la Vatican. (Oricât aţi fi de conservatori, daţi-mi credit până la capăt şi nu vă supăraţi ca asociez un film cu trecerea în nefiinţă a Papei).
N-am văzut niciodată în viaţa mea ca la o înmormântare tinerii să scandeze ca pe stadion şi să aplaude plini de dragoste şi admiraţie. Ce-i drept nu am fost la foarte multe înmormântări şi, slavă Domnului, nu s-a inventat încă postul de televiziune care să transmită zilnic programe funerare. Dar transmisia în direct de la Vatican m-a şocat prin seninătatea mesajului ei. Oamenii nu erau trişti pentru că a murit Papa, acceptaseră că acesta este cursul firesc al vieţii, dar veniseră să îi mulţumească pentru tot ceea ce le adusese în viaţă. Moartea nu mai producea şocul încremenirii despre care scria Cristian Tudor Popescu, ci era un exemplu de bunătate şi seninătate. Iar înmormântarea era un spectacol, actul final în care eroul principal se ducea către tărâmul de nicăieri, în aplauzele spectatorilor.
Ca om de media, ştiu că imaginile transmise au fost selectate în aşa fel încât spectatorul să închidă televizorul după ce a asimilat mesajele pe care Vaticanul le-a dorit. (Şi dacă nici Vaticanul nu ştie să controleze informaţia şi să transmită ce vrea el, atunci nimeni altcineva nu ştie). Dar chiar şi în aceste condiţii, mii de oameni au fost alături de bătrânelul acesta simpatic, bunicul pe care îl simţi aproape, care şi-a acceptat soarta cu demnitate, bătrânel care ne-a arătat tuturor că Raiul e undeva foarte de aproape, la doi paşi distanţă, în sufletele celor care te iubesc.
Aşa că întorcându-mă la filmul care are premiera în acest week-end, vă invit din inimă să mergeţi să-l vedeţi. E emoţionant, e delicat şi vinde o poveste pe care mai devreme sau mai târziu trebuie să o înţelegem cu toţii: tărâmul de nicăieri îi are străjeri pe prietenii noştri. Şi chiar dacă nu reuşim să fim ca bătrânelul acesta simpatic care la ieşirea din scenă a luat aplauze fulminante, ne simţim bine când ni se construiesc poveşti cu Peter Pan pentru că ele sunt nu doar semnul dragostei celor din jurul nostru, ci şi mici lecţii despre cum sa acceptăm excursiile către tărâmuri necunoscute. Şi vorba poetului, în faţa dragostei şi a morţii redevenim cu toţi copii.
(Articol preluat din Jurnalul Naţional)