Million dollar baby e o peliculă frumoasă dar tristă, un film mai dur chiar decât Ştirile de la ora 5 şi cu toate acestea vă rog să vă duceţi să-l vedeţi. (E pe ecrane de o săptămână.) În spiritul Jurnalului de cinefil, mi-ar fi foarte la îndemână să vă arăt astăzi că şi noi avem tineri săraci care au încercat să-şi depăşească condiţia făcând sport şi, odată cu performanţa, au sacrificat multe.
La prima vedere aceasta e tema filmului cu Clint Eastwood şi Hilary Swank, dar dincolo de asta ar trebui să fie remarcată aplicaţia pe o temă pe care o învăţăm din şcoală: importanţa asumării faptelor.
Fata din Million Dollar Baby ajunge celebră în lumea boxului după cum îşi dorise, dar moare în urma unei lupte dure, acceptându-şi soarta cu o seninătate emoţionantă.
În contextul evenimentelor ultime poate că e frivol specificul Jurnalului de cinefil, adică prezentarea unei întâmplări din realitate care să păstreze din caracteristicile unui film. Dar îmi asum comentariile dure de astăzi şi vorbesc despre cealaltă faţă a faptelor din evenimentele legate de răpirile jurnaliştilor români.
În intensa mediatizare a crizei ostaticilor români, n-am văzut nici un interviu cu directorul de ştiri de la Prima TV în care acesta să-şi recunoască iresponsabilitatea şi neprofesionalismul. Încă nu şi-a dat seama că oamenii aceia au plecat într-o zonă de război total nepregătiţi? Nimeni nu le-a făcut un instructaj privind comportamentul pe care trebuie să-l aibă în zonă de conflict sau în caz de răpire.
Domnul Dan Dumitru oftează în faţa camerelor de la televiziunile concurente, e patetic şi spune că se face totul pentru ca jurnaliştii să fie aduşi acasă (deşi pentru el a face totul e a îmbrăca un tricou cu chipurile colegilor!), dar uită să facă mea culpa pentru că, în dorinţa de a avea un material senzaţional, a uitat să se asigure că oamenii lui îşi vor presta meseria în condiţii de securitate şi pregătiţi pentru orice poate fi mai rău.
Mi-l şi imaginez pe domnul Dumitru în urmă cu mai bine de o săptămână, vesel nevoie mare pentru că un sponsor s-a oferit să plătească transportul până în Irak pentru jurnaliştii săi. Mi-l imaginez cum aştepta interviurile cu autorităţile irakiene cu speranţa că va ridica din noroi jurnalul de ştiri pe care-l administrează.
Ca un jurnalist bun (cum se recomandă, căci funcţia pe care o are nu e dovada acestui aspect) domnul Dan Dumitru ar trebui să ştie că un interviu cu premierul irakian poate fi aranjat prin Ambasada României la Bagdad. Tot aşa cum trebuie să ştie că un "sponsor", de orice culoare ar fi el, face o donaţie urmărind ceva: de la imagine şi până la influenţă. Iar intermedierea unui interviu cu un prim ministru poate însemna porţi deschise în două direcţii: în guvernul ministrului (căci îi aduce beneficii de imagine), dar şi la televiziunea sponsorizată (care, la o adică, poate fi mai îngăduitoare). Prin urmare, excursia sponsorizată în Irak are mai multe valenţe decât arată domnul Dan Dumitru prin oftaturile sale.
Pe de altă parte, n-am văzut până acum nici o reacţie a directorului de la România Liberă în care să recunoască şi domnia sa că a fost pe arătură. Dacă până acum nici un jurnalist român n-a "păţit-o" în deplasările din străinătate, nimeni nu a luat în calcul că patronatele de presă mioritice nu respectă standardele internaţionale privind consilierea propriilor angajaţi.
Patronatul profită de materialele jurnaliştilor care merg în zonele de conflict şi are de câştigat întotdeauna din audienţa unui reportaj bun, dar spre deosebire de celelalte ţări civilizate, jurnalistul român nu e instruit la plecare şi nici consiliat la întoarcere; e privit ca o oaie fără sentimente şi fără emoţii, o oaie pe care n-are cum să o afecteze ce face sau ce vede.
"De exemplu, agenţiile mari nici nu-şi mai lasă reporterii europeni, occidentali să plece din hoteluri. Dumneavoastră îi vedeţi la televizor, ei stau în hotel şi au strigeri care adună informaţii şi imagini. Aceşti stringeri sunt localnici, arabi, care pleacă, filmează, trimit caseta în redacţiile improvizate din camere de hotel." (Adelin Petrişor, Observator, 29 martie 2005)
Nici una din autorităţile statului (Ministerul Apărării, Guvernul, Preşedinţia) şi nici un ONG nu s-a gândit să convoace directorii canalelor media la o întâlnire în care un consilier în comunicarea de criză să explice care trebuie să fie comportamentul presei, cât şi cum să spună ca să nu sperie populaţia şi să nu facă mai mult rău decât bine. În schimb au dat cu toţii comunicate în care îşi exprimau solidaritatea cu jurnaliştii, căutând să-şi facă reclamă pe seama conflictului.
În termeni publicitari, şi Prima TV ar trebui să câştige din aceasta criză. Teoretic ar trebui să fie prima sursă de informare, iar ratingurile postului ar trebui să crească, în medie, cu 1- 2 puncte. Până acum însă, ştirile adevărate şi informaţiile complete în acest caz, le-am aflat de la Antena 1 (în cazul meu) sau de la Pro TV (după reperele altora). De unde se vede treaba, că Prima TV îşi merită locul de outsider al ştirilor de televiziune.
Altfel, în goana după publicitate şi ratinguri bune urmărim în aceste zile ştiri de care ne e ruşine. Şi privind lamentările şi gafele de pe ecran, începem să ne gândim cam cât costă un jurnalist.
Unele patronate cred că un jurnalist costă cât leafa pe care acesta o primeşte lunar. Dar cuantificarea are mai multe aspecte. Eu, spre exemplu, nu dau doi bani pe reporterii de la Realitatea TV care au hărţuit familiile jurnaliştilor răpiţi în dorinţa de a avea o ştire cât mai emoţionantă. (Mi-au adus aminte de reporterul Pro TV care acum câţiva ani a sunat la uşa unei femei şi, cu camera de filmat deschisă, a anunţat-o moartea soţului, apoi fericit a difuzat materialul şocant).
Dacă Doamne fereşte şi reporterii aceştia ar fi într-un conflict asemănător, ar trebui să ne aducem aminte ca sunt oameni ca să negociem pentru ei, pentru că în calitatea lor de jurnalişti nu au valoare.
Cât despre comentariile despre "abia cum ne dăm seama ce riscantă e meseria de jurnalist"cred că sunt patetice şi idioate. Un jurnalist adevărat e ca fata din Million Dollar Baby: ştie care sunt riscurile meseriei lui şi şi le asumă. Poate să încaseze pumni, dar ar fi bine să fie antrenat pentru asta.