Ştia cu certitudine că lipsise de-aici. Acum, când se întorsese, se temea de hotarul acela, seducător şi totuşi indezirabil. Aşa că era mai bine să se prindă cu privirea de singurul colac de salvare care o ajuta să plutească la suprafaţa acestei mări tulburi care altminteri ar fi înghiţit-o instantaneu, implacabil. Într-un vârtej fără întoarcere de data asta, pentru că acum situaţia ei era mult mai gravă. Corpul ei era mai obosit. Şi pândit de infecţii. Pierduse şi mult sânge şi lucrul ăsta îi dădea o stare aproape de transă. Şi acum, neaşteptat, îngerul ei păzitor îi trimisese acest colac de salvare, această pată mişcătoare, dansând printre obiecte pulverizate, imposibil de adunat la un loc, ca să capete culoare, formă, semnificaţie.
Pata se învârtea ca un titirez în faţa ei, o ameţea. Deodată, neaşteptat, parcă apăreau mai multe asemenea pete, altele dispăreau imprevizibil, nu exista nici o regulă, era o forfotă aiuritoare, ca un dans modern, cu mişcări de toate felurile, nesincronizate, ba îmbulzite, ba rarefiate. Unduiri obositoare pentru ochii care refuzau pleoapelor din ce în ce mai grele să le permită să le acopere lumina. Febra îi dădea fiori reci, o zgâlţâia, apoi o abandona pentru câteva clipe, dar continua să îşi arunce peste ea suflarea, de undeva de aproape, ameninţătoare, şi, brusc, iar se năpustea asupra ei, ca o fiară puternică şi înfometată, înşfăcând-o fără scăpare, zvârcolind-o, cuprinzând-o într-o îmbrăţişare a morţii. Tâmplele îi zvâcneau.
În jur, zgomote. Pe fondul lor, un bâzâit arcuit către tavan. O întrebare? Da, cineva întreba ceva, ea nu distingea cuvinte, doar tonul interogativ, un arc săltăreţ care îi lovise timpanul.
Bolboroseala ei nu părea să impresioneze pe nimeni, nu trecea deloc drept răspunsul care să-i aducă izbăvirea păcatului şi nimic nu putea să-i aline durerea care-i sfredelea continuu toate celulele corpului. Nu, de fapt ea nu bolborosea nimic, gura era încremenită - închisă sau deschisă? nu-şi dădea seama şi se lupta să afle, era important să ştie – iar limba se proptise undeva în cerul gurii, amorţită şi inutilă. Da, era sigur că bolboroseala era doar în interiorul ei, sunete murmurate de-a valma, pe dinăuntru. Semne că viaţa era totuşi în ea, nu, n-o părăsise, nu-i dăduse drumul să alunece în golul morţii. Întrebarea era undeva afară. O altă legătură cu lumea vie.
*
Halatele erau alb-strălucitoare. Asistenta ridică placenta de pe linoleum şi o aruncă într-o tavă care avea forma unei boabe de fasole. Doctorul o împinse cu piciorul sub pat, iar tava făcu un zgomot surd.
Femeia aceea bătrână, necunoscută, recomandată de o vecină, îi provocase avortul. În schimb, ea îi dăduse trei sute de lei, o găină, un litru de ulei şi un kilogram de zahăr. Îi era scârbă de mâinile babei, care aveau pe sub unghii dungi subţiri de negreală. Dar se căznise să nu le bage în seama, să uite, să se gândească la altceva, la ceva frumos. De exemplu, la el. Unde eşti? Vii? Vino! Să vezi că te-am ascultat, nu vreau să-ţi complic viaţa, sunt cuminte şi fac orice îmi ceri! Apoi i se făcuse atât de rău că nu se mai putea gândi la nimic. Nici măcar la el. Se zvârcolise şi îşi înăbuşise ţipetele muşcând din pernă. Bătrâna se speriase şi plecase, lăsând-o singură.
După vreo oră, eliminase fătul. Îi era frică. Se trezise plină de sânge. Mirosea a spirt. Îi era frică. Stătuse cocoşată, deasupra ligheanului, până amorţise. Tremura. Avea frisoane. Îi era frică. De moarte. De miliţie. De Dumnezeu. Se lăsase uşor pe-o parte, alunecând pe podea. Adormise. Cât timp? Cine putea să ştie? Când deschisese ochii, prin pânza cenuşie a serii pluteau umbre difuze. Îi era frică. Întinsese mâna nesigură şi împachetase totul în cârpe, apoi în nişte ziare şi vârâse cocoloşul într-o pungă. Luase cuţitul de pe masă. Nu putuse să se ridice în picioare. Nu avea putere. Se târâse spre ieşirea din casă. Apoi, în patru labe, se îndreptase spre vie. Era întuneric. Săpase în fundul curţii, între două rânduri de vie şi îngropase punga. Se întinsese pe pământul rece şi plânsese. Mai mult icnise. Apoi... nu mai ştia...
Se trezise la spital, când prin faţa ochilor ei, deschişi cu greu, se perinda acea pată care o orbea. În ciuda durerii, o privea cu încăpăţânare. Dacă ar fi putut să îşi mişte mâinile, s-ar fi frecat la ochi, să-i obişnuiască un pic cu lumina. Dar mâinile refuzau să o asculte, erau inerte undeva pe lângă ea, nu ştia unde, nu le simţea. Gura îi era uscată şi amară. Picioarele, grele. Junghiuri ascuţite în tot corpul. Vocea stridentă care o interoga îi sfredelea timpanele, cuvintele arcuite continuau să vină spre ea, grăbite şi amestecate unele cu altele, sunete grave sau ascuţite, învălmăşite:
- Cine ţi-a făcut? Cine? Spune un nume, cine?
Deodată îşi dădu seama că întrebarea aceasta plutise tot timpul între ea şi restul lumii. Apoi i se păru că melodia textului s-a schimbat. Se concentră. Îi vâjâia capul. Nu clipea. Dacă ar fi clipit, îi era teamă că pleoapele nu s-ar mai fi ridicat, ar fi acoperit pentru totdeauna lumina ochilor. Ar fi alunecat definitiv în întuneric.
- S-ar putea să ai nevoie de chiuretaj. Dacă nu spui cine ţi-a provocat avortul, nu pot sa te ajut. Nu am voie. Sunt nevoit să te las să mori. Oricum, de dosar nu scapi nici dacă mori, nici dacă trăieşti. Aşa că e mai bine să spui, măcar ai şanse să scapi cu viaţă, chiar dacă ai să faci închisoare. Spune! Spui? Marilena, pune, te rog, caseta cu Bach, vreau să mă liniştesc... Femeia asta îmi face probleme. Nu vrea să vorbească.
- Femeie? E un copil... Are douăzeci de ani... Vă rog, domnule doctor, salvaţi-o.
- Nu am cum, nu pot să fac mai mult. Dacă deschidem trusa de chiuretaj, trebuie să întocmim proces-verbal şi să spunem pentru ce. Dă muzica mai tare, te rog. Fă-mi o cafea.
*
Tavanul era aproape. Se prăvălea peste ea. Ba nu, se îndepărta. Apoi se învârtea ca un carusel de la bâlciul copilăriei. Era linişte. Dar nu chiar linişte de tot. Rămânea un susur neîntrerupt, ca atunci când înoţi sub apă. Vocile tăcuseră, deşi gurile continuau să se mişte. Ce era înţepătura asta? Poate i se păruse? Sau era o injecţie? Poate perfuzie? Zgomotele se apropiau iar. Le desluşea. Cineva plângea. Nu era ea, nu? Apoi o voce groasă, de bărbat. Muzică, undeva, departe. Înjurături obscene, surde, răguşite parcă. Îi revenea auzul? Fum de ţigară. Greţos. Nu se poate stăpâni, simte că din gură năvăleşte voma. Împroaşcă. Ţipete. Alte înjurături. Un şervet umed, plăcut-rece peste gura ei, peste bărbie, pe piept. O mână moale pe frunte. Altă mână moale pe obraz. Acum da, fără dubiu, sunt lacrimile ei. Mute. Subţiri. Îi gâdilă tâmplele, se scurg în urechi. Ar vrea să se şteargă. Mai ales în urechi o gâdilă. Dar unde îi sunt mâinile? Cum să le ridice dacă nu mai ştie unde sunt?
Of, ce coşmar lung! Nesfârşit. Să se facă mai repede lumină. Să se trezească! Să se trezească o dată!
Cearşafuri mirosind a clor. Un pat tare. Zgomot de căni, pahare, linguri. Voci de femei. Bâzâit de muşte? Cald. Miros de transpiraţie de undeva, dinspre fereastră. Paşi. Greaţă. De sus, necruţătoare, o lumină crudă, sfredelitoare. Umbre perindându-se dinspre uşă (da, cu siguranţă, în partea stângă era uşa) înspre fereastră. Apoi dinspre fereastră înspre uşă. Tropăit? Împunsături de tocuri ascuţite? Hârşâit de papuci? Lipăit de saboţi? Oricum, paşi de mai multe feluri, încolo şi-ncoace. Susurul apei, o şuviţă subţire, clipocind. O chiuvetă undeva aproape de ea? Răcoare. Agonia discretă a zilei. Lumini împletite cu umbre. Linişte. În sfârşit, întuneric.
Dar el? El unde era? Căutătura lui încruntată. Mărul lui Adam, proeminent. Maxilarele tăiate pătrat. Mâinile frumoase, cu palmele late, puternice, contrastând cu degetele lungi şi subţiri, sfârşite cu unghii ovale. Mâinile lui albe, risipind cu generozitate gesturi de tandreţe pentru toate femeile. Îi era dor de el, îl voia la căpătâiul ei, să-i mângâie părul, să-i şoptească la ureche că totul era în regulă.
Adormise cu mâna lui pe obraz, ştergându-i lacrimile.
Se făcea că merge prin vie, printre rândurile lungi. Desculţă. Noduri de pământ uscat o înglodeau plăcut în talpă. Se plimba prin toamna caldă şi se lăsa mângâiată de soare. Ce lumină blândă! Voia să culeagă ciorchini de struguri, dar nu se hotăra pe care să-i aleagă. Toţi erau îmbietori. Broboane mari, translucide. Ca nişte pietre preţioase, şlefuite perfect de natură. Frunzele erau mişcate imperceptibil de vântul firav. Deodată, îşi simte gleznele încolăcite. Se uită, mai mult surprinsă decât speriată. Două mâini mici, rozalii. Prin pielea fină se văd oasele subţiri. Ciudat câtă forţă în ele. O apucă strâns. O ţin în loc. Se desprinde. Aleargă. Ţipă fără glas. Mâinile însă o ajung din urmă, îi cuprind gleznele la fiecare pas, aleargă o dată cu ea. Nimic altceva nu se zăreşte, doar mâinile răsărite din pământ, mâinile mici, cu degete transparente, fără unghii. Se smulge şi aleargă. Scapă, în sfârşit. Pe cărare, boabe de struguri. Le striveşte cu tălpile. Sunt lacrimile ei. Cineva o cuprinde de umeri. O împiedică să înainteze. Deschide ochii.
- Ai visat urât...
Compresa rece apărută pe fruntea ei o face să tremure de frig. Sau poate tremură de frica visului? În dreapta, o umbră. Face un efort, priveşte cu coada ochiului. Suportul de metal, în care stă agăţat săculeţul cu glucoză.
- Ai scăpat. Nu cred că mai ai nevoie de chiuretaj. Antibiotice. Lichide multe. Odihnă. Ai avut noroc.
Când ai noroc, trebuie să te bucuri, nu? De ce nu simte nici o bucurie? Se scutură de visul urât care încă o stăpâneşte, de parcă totul ar fi fost aievea. O să uite vreodată?
Şi el? O să-l mai vadă? Nu, acum, când el nu era aici şi ar fi trebuit să fie, ea ştia cu certitudine: n-o să-l mai vadă niciodată. Asta a fost tot, prima iubire s-a terminat aici, brusc, cu ea singură, în spital, cu antebraţele vinete de perfuzii, cu greaţa năpădind-o în valuri, cu plosca sub patul de fier, cu privirile compătimitoare ale celorlalţi înfipte în ea. Visând mâinile primului ei copil agăţându-i-se de glezne.