Ştiţi de ce îmi este dor, clar că nu ştiţi, îmi e dor de Serata muzicală a lui Iosif Sava, de asta îmi e dor, îmi e dor de zilele toride de vară ale copilăriei petrecute la ţară, îmi e dor de vacanţele alea petrecute cu părinţii în staţiunile comuniste cu nume de ape minerale, îmi e dor de vremurile în care îmi luam iubita cu supernova mea şi străbăteam ţara fără nici o destinaţie, de astea îmi e dor şi de multe altele.
În fine, să revenim la oile noastre - de câteva zile cei 2 neuroni ai mei se chinuiesc să scrie ceva şi nimic. Dar nimic, zero, blocaj total. Azi m-am pus la calculator, am spus un Doamne ajută şi restul să vedem ce-o să iasă.
De la jumătatea lui octombrie 2020 suntem închişi în localitate, nu avem voie să părăsim localitatea, iar pentru unul ca mine obişnuit să iasă aproape săptămânal la fotografiat în mijlocul naturii, perioada asta mi s-a părut un calvar.
Ha, ha, de vreo 4-5 luni încoace, dacă nu ştiaţi, din nevoia mea de a fotografia m-am reprofilat, din lipsă mare, în pozat păsărici (năzdrăvanilor, cum vă merge mintea doar la prostii, dacă vă mergea şi la şcoală la fel, poate acum erai vreun contabil, ceva) - şi îmi fac veacul pe marginea gârlei cu scula în mână (măăăă, v-aud) aşteptând să pice ceva.
Cine spune că lungimea nu contează, ăla habar nu are cum e la păsărici, ca să ai succes ai nevoie de o sculă mare, lungă şi neagră, pardon albă, da, scula mea e albă şi ca să fiu sigur că-i destul de mare folosesc şi un multiplicador, nu-i la fel de ageră, dar se pare că mărimea contează.
Grea boala ăsta cu pozatul domnule, dacă în copilărie aveam boala cărţilor - de citit desigur - de vreo 20 şi ceva de ani încoace m-a lovit microbul fotografiei rău, dar rău de tot, nu aşa, boala e cronică. Am ajuns să merg pe stradă şi în loc de balustrade să văd linii, în loc de ferestre să văd pătrăţele, iar în loc de canale să văd cercuri. Ba câteodată văd şi puncte, iar când se pun în mişcare punctele se transformă în linii.
Parcă o văd pe soru-mea ce faţă făcea când mă vedea cum scoteam toate cărţile din bibliotecă şi le făceam grămadă în mijlocul sufrageriei pentru a le admira, adevărul e că nu mă mai săturam de ele să le văd, Ispirescu, Dumas, Karl May, Sienkiewicz şi mulţi alţii - au fost tovarăşii mei credincioşi de copilărie şi la bine şi la rău.
Microbi am avut destui, dar ăsta al fotografie cred că-i fără leac, şi e tare contagios. Sora mea, aceeaşi, că doar una am, mereu îmi scoate ochii că eu i-am băgat prostiile în cap lui fii-su de s-a dus tocmai în Anglia să studieze fotografia, când putea să studieze şi el altceva aici în România ca tot omul. Greu rău virusul ăsta al pozatului, eu v-am spus, dar nu m-aţi crezut. Credeaţi că bat câmpii, păi ştiţi ceva, aveaţi dreptate, îmi place să bat câmpii, da, îmi place al dracului de mult să bat câmpii şi pun pariu cu Domniile voastre că îmi veţi da dreptate.
Ei, nu-i aşa că aveam dreptate, să tot baţi câmpii aşa. Din fericire fac parte din categoria celor care trăiesc să facă fotografie şi nu fac fotografie ca să trăiască. Şi când nu bat câmpii, acum că v-aţi dat seama că nu era o metaforă, îmi place să mă trezesc cu noaptea în cap, îmi place să mă pierd prin păduri şi s-ascult sunetul tăcerii, apa rece şi cristalină a pâraielor să-mi astâmpere setea, iar somnul să-mi fie vegheat de stele.
După cum vedeţi fotografia-i boală grea dragii mei, şi până la noi ordine să ne auzim cu bine şi să dea virusul (ăsta, cel fotografic) în voi, asta v-o doresc.
https://500px.com/p/tonygoran?view=photos