Îl am pe Ricky de când aveam 11 ani. Acum am 39 şi e încă aici cu mine. Facem totul împreună. Este fratele meu, paznicul meu, tatăl meu uneori, fericirea, dorul şi iubirea. În primii ani a fost tăcut, dar înţelegea tot ce vreau şi ce simt. Nu aveam nevoie de cuvinte. Ai mei ziceau - înţelege tot al naibii, doar că nu vorbeşte. Până într-o zi, când durerea uriaşă care mă îneca, aveam vreo 26, l-a făcut să spună primele cuvinte. De atunci vorbim în fiecare zi. Aşa e, Ricky a plecat de tot. Dar a rămas în mine.
