Îi aranjă cu un gest tandru șuvița scăpată de după ureche. Așa. Mai bine. Ești perfectă acum, iubito. Îți scoate în evidență ochii. Ești supărată. Hai, nu mă privi așa. Am o surpriză pentru tine. O să-ți placă. Trase perdeaua. Dincolo de geam o cameră congelată. Pe peretele opus erau stivuite trupuri goale înghețate. Formau un dreptunghi aproape perfect. Îi desfăcu călușul. Ei, ce zici? Dă-mi drumul, țipă ea. Te rog, îl imploră. Sunt gravidă. Da, știu, zâmbi el. Ești exact piesa care îmi lipsea.
Alex Micu
Mă uit la ea, ea se uită la mine, apoi amândoi privim biblioteca. Își atârnă poșeta în cuier și își suflecă mânecile. Adunăm cărțile împrăștiate, le scuturăm de praf, cum putem. Tușim, închidem ochii, și tot așa. Încet-încet, pe rafturile șterse cu șervețele umede sau cu manșeta cămășilor noastre, se așază colecții, se aranjează volumele în ordine crescătoare și, parcă-parcă, ceva prinde contur. Ne mai privim o dată. Mâine o să aducem folie, ca să protejăm cărțile, și o găleată de vopsea lavabilă.
Florina Hegedüs
Pare monoton ce fac, dar nu-i. Îmi spun asta privind prin geam cerul, aici, la etajul zece, al clădirii unde lucrez, numai noaptea. Echipa-i bine armonizată, altfel n-am fi rezistat atâția ani împreună, fără haosul zilei și totuși, făcând ordine în dezordinea asta interminabilă. Pe la zece începem, șters praf, spălat parchetul laminat din birouri apoi coridoare, toalete, liftul și tot așa până jos la parter. Până-n zori. Angajații, de peste zi, ne lasă mereu provocări variabile, dar mereu revenim să le rezolvăm.
