- Ce vorbe mai frumoase poţi întâlni într-un cântec decât poezii extraordinare, care spun foarte mult. Singurul lucru pe care-l caut este un numitor comun între comunicarea poetului şi comunicarea pe care aş dori să o am eu. Dacă găsesc acest numitor comun, încep să mă gândesc la poezie, în ce măsură ea poate fi pusă pe muzică şi poate ieşi bine. Dacă e aşa, intră în circuitul meu de cântece. În legătură cu Nichita, au fost lucruri pe care le-am simţit. Dar contactul meu cu poemele lui care apoi au devenit cântece a fost... ca un tăvălug. A venit aşa, peste mine. Sigur că sunt aproape patru ani de când n-am mai făcut nici un cântec pe versuri de Nichita, pentru că nu mi-a mai venit. S-ar putea să se întâmple iar acest lucru, sau cine ştie...
Au trecut şase ani de când am schimbat aceste vorbe cu Nicu Alifantis. Era la puţină vreme după apariţia albumului Nichita, despre care îmi place să-mi amintesc cu vorbele de atunci, când poate şi eu eram mai romantică.
Intrăm discret în lumea albumului Nichita, în acordurile ambientale ale "Îngerului blond", o piesă peste care se suprapun gândurile poetului, rostite de poet. El, Nichita, nu prea credea că există poeţi, ci doar poezie. Totuşi, Nicu Alifantis încearcă să ne dovedească prin muzica sa că totuşi există poeţi şi că poezia lui Nichita cântă. "Ce bine că eşti..." i-am spune acestui disc, produs (o premieră la acel moment - 1996) de grupul editorial Nemira. O parte dintre aceste cântece ale lui Nicu Alifantis au fost auzite de Nichita cu ani în urmă. Şi i-au plăcut. Multe au fost editate anterior (şi ulterior) pe alte discuri, dar interesantă este reunirea lor pe un disc "de cultură", în care alternează gânduri ale poetului şi cântecele lui Alifantis. Ele au fost reorchestrate de Virgil Popescu şi înregistrate la Cluj, în studioul "Taurus", cu ajutorul unei echipe ample de prieteni-muzicieni: Virgil Popescu, Relu Biţulescu, Răzvan Mirică, Sorin Voinea, Jimmy El Lako, Doriana Pintea, cvartetul de coarde şi trioul de suflători ale Filarmonicii "Transilvania". Nu întotdeauna culorile diversităţii instrumentale fac bine acestei muzici, la anumite piese fiind preferabilă varianta voce-chitară acustică.
Discul compact Nichita se ascultă integral cu mare plăcere. Particularizând "Ce bine că eşti", "Emoţie de toamnă", "Ploaie în luna lui marte"sau "Doamna verde" sunt melodii pe care dacă le auzi la radio întâmplător, te opreşti din orice altceva şi asculţi: fie că te fac să visezi sau te emoţionează, fie că te incită sau te entuziasmează. Nicu Alifantis a "lucrat" versurile lui Nichita cu sensibilitate şi, mai departe de muzica pe care acestea "o cereau", a încercat să treacă pe alocuri ("Doamna verde", "Muzica") peste limitele baladescului, apelând la o melodică ce ne duce cu gândul la folclor sau la muzica menestrelilor. Un gând al lui Nichita, pe care îl citim pe copertă (să nu uităm grafica lui Relu Biţulescu bazată pe o iconografie ce-l are ca temă centrală pe Nichita) poate fi o încheiere potrivită: "Poeziile foarte bune care sunt compuse pe o linie melodică proastă se uită iute, odată cu linia melodică. Pe când o poezie proastă pe o linie melodică bună rămâne în memorie." Din fericire, nu este cazul cuplului artistic Nichita Stănescu - Nicu Alifantis, ambele fiind memorabile. Şi pentru a-l parafraza poet cu al său "De poeţi numai de bine"... spunem şi noi dinspre partea muzicii "De Alifantis... numai de bine".
- Atunci când ia naştere o piesă de Nicu Alifantis, ea porneşte de la versuri sau melodia e cea care apare întâi, iar textul îi este alăturat ulterior ?
- În proporţie de peste 90 la sută, ele pornesc de la versuri. Există excepţii şi acestea sunt cântecele extrase din muzica de teatru. Două dintre ele sînt relativ cunoscute. E vorba de "Emoţie de toamnă" şi "Ce bine că eşti". Ele au fost făcute pentru un spectacol de teatru, Rugăciune pentru un disc-jockey, montat la Galaţi cu mai mult timp în urmă. Regizorul Nicolae Scarlat mi-a pus în faţă cele două texte ale lui Nichita, pentru că avea nevoie de ele şi aşa au luat naştere cântecele, cu scopul de a fi incluse în spectacol şi nu pentru album sau pentru scenă.
- Pentru că am ajuns la Nichita, eu cred că una dintre cele mai interesante îmbinări muzică-poezie din istoria muzicală românească a ultimelor decenii este Nichita Stănescu - Nicu Alifantis. Cum s-a conturat această apropiere şi cum au apărut cântecele pe versurile lui Nichita ? Trecând peste cele două despre care am vorbit, a căror apariţie a fost, înţeleg, conjuncturală.
- Iar nu a fost ceva premeditat. Am avut şansa de a deveni un mare iubitor de poezie tot din şcoală, unde am avut un profesor de literatură şi limbă română foarte dur, dar căruia îi datorez foarte mult, Nicolae Ungureanu. El ne-a insuflat dragul de a citi. Indiferent ce, dar să citim. Mie mi-a plăcut mai mult poezia. Probabil a fost o legătură de suflet. Eram un copil mai timid şi mai aşezat. Apoi, când am început să-mi fac cântecele am pus pe muzică nişte poezii de-ale mele, care, recunosc, erau foarte proaste. Găsind pe urmă poezii absolut superbe, am zis că e păcat să nu am vorbe foarte frumoase, dacă tot îmi place să fac cântece. Şi ce vorbe mai frumoase poţi întâlni într-un cântec decât poezii extraordinare, care spun foarte mult. Singurul lucru pe care-l caut este un numitor comun între comunicarea poetului şi comunicarea pe care aş dori să o am eu. Dacă găsesc acest numitor comun, încep să mă gândesc la poezie, în ce măsură ea poate fi pusă pe muzică şi poate ieşi bine. Dacă e aşa, intră în circuitul meu de cântece.
Cu Nichita a fost ceva special, pentru că l-am şi cunoscut. Şi dacă se întâmplă aşa, îţi faci o imagine mult mai exactă şi mai frumoasă despre omul şi artistul respectiv. El era un om frumos, pe lângă faptul că era un poet minunat. L-am cunoscut însă foarte târziu, lui i-a plăcut mult ceea ce făcusem eu până la ora respectivă. Dar multe din cântecele pe versuri de Nichita s-au întâmplat după moartea lui. Nu pot să zic că el a murit, eu l-am iubit foarte tare şi aşa am început să scriu pe versurile lui. Nu. A fost o pornire. Aşa a fost să fie.
Muzica păstrează acel ton constant de baladă, care îl diferenţiază pe Nicu Alifantis în contextul tuturor celor care au cântat şi au scris folk. Piesele sunt marcate de personalitatea lui; sunt uşor recognoscibile şi se identifică vocii sale, cu o dicţie de invidiat şi reuşind să pună în evidenţă rafinamentul textului. Alifantis şi-a ales întotdeauna versurile cu mare grijă, iar pentru Nichita Stănescu îndrăznesc să spun că a fost singurul care "a găsit" muzica. Ceea ce e important, este că ne place să ascultăm Alifantis şi nouă şi părinţilor şi copiilor noştri. Iar acum 25 de ani, cred că era la fel. Şi ce-şi poate dori mai mult un artist.
Când ne e foarte dor de cineva sau ceva, când ne e teamă sau ne simţim goliţi pe dinăuntru... este bine să ascultăm muzica lui Nicu Alifantis pe versuri de Nichita Stănescu.