- A venit corbul! - murmură bărbatul închizând uşa, lăsând ţesala să-i alunece din mână şi ştergându-şi palmele murdare de pământ pe turul pantalonilor.
- L-ai văzut tu? - tresări femeia oprindu-se brusc din frecatul cămăşii.
- Da - confirmă bărbatul sec, aşezat pe scăunelul cu trei picioare din colţ şi apucând ţesala pentru a o scărmăna de păr.
- Unde?
- Colo pe uluci!
- Ale noastre?
Bărbatul confirmă din nou aplecând capul.
- Arză-l-ar focul! - scrâşni femeia în barbă fără ca bărbatul să o mai audă. Aruncă boarfa în copaie, îşi şterse palmele ude pe poalele fustei şi ieşi în prispă să cerceteze locul. Deşi coborâse întunericul, cerul era senin şi se putea vedea lesne până hăt peste trei garduri. Îşi roti privirea cu atenţie de jur împrejur.
- Nu-i! - aruncă peste umăr trecând pe lângă omul său, trântind uşa îndărăt şi apucându-se iar de frecat. Bărbatul dădu din umeri şi scărmănă mai departe ţesala, aruncând ghemotoacele de păr lângă vătraiul sprijinit de sobă.
Îl zări două zile mai târziu pe când ieşea să dea la porci. Se rotea prin cer făcând cercuri mari şi fără a se osteni foarte tare, părând să-şi tragă puterea din norii ce se strângeau grămadă deasupra-i. Vântul începuse să se înteţească dinspre scăpătat, aşa că pasărea îşi lua avânt înalt înspre soare, apoi cobora lin pe funia de aer tare, rotindu-se continuu într-o spirală din ce în ce mai îngustă până când pământul se aduna cu totul sub aripi, pentru a se avânta iar în înalt şi a căta parcă de acolo spre un loc anume pe care nu reuşea să îl descopere. Cra, cra, cra, glăsuia la intervale egale de timp, ameninţând de la înălţimea zborului Pământul.
În cele din urmă locul i se dezveli vederii căci pasărea se ghemui coborând în viteză până pe gardul dinapoia grădinii. Femeia fugi într-un suflet şi încerca să-l gonească. Şuu... şuuu... îl uşui femeia. Corbul se ridică impunător, fâlfâi de două ori din aripi şi se aşeză trei uluci mai încolo. Şuuu... şuuu... şuieră femeia din nou. Corbul se ridică iarăşi, îşi clătină aripile mari şi lucioase şi se aşeză nu departe. Şuuu... continuă femeia să-l gonească făcându-i vânt cu mâinile amândouă. Corbul se ridică iar, zbură până în partea cealaltă a grădinii şi se aşeza pe un par mai înalt croncănind ameninţător. Femeia se întunecă.
În biserică era mai multă lume ca în oricare altă zi. Mai ales femei, bărbaţi puţini. Un susur continuu de şoapte se ridica dinspre rândurile din spate, curgea peste preşurile grăbind paralel spre altar printre tălpi obosite şi genunchi amorţiţi, dând ocol pe sub catapeteasmă, rotindu-se de câteva ori în jurul tetrapodurilor susţinând icoana Sfintei Cuvioase Parascheva şi pe cea a Maicii Domnului, pentru a se ridica apoi drept într-un vuiet dens peste uşile împărăteşti până la sfânta cruce. "Corbul", "corbul", "corbul", se distingea din vuietul şoaptelor precum coroanele sfinţilor din icoanele praznicare. "S-a întors" se auzea într-un colţ, "îşi caută mireasa" se auzea din altul, "l-am văzut rotindu-se în cercuri" spunea cineva, "a găsit-o deja" completa altcineva. Şi dintr-o dată brusc, ca într-o minune dumnezeiască, susurul vorbelor a încetat complet, firul şoaptelor alunecând peste preşuri, rotindu-se în jurul tetrapodurilor susţinând icoana Sfintei Cuvioase Parascheva şi pe cea a Maicii Domnului, dând ocol pe sub catapeteasmă, pentru a urca vijelios către sfânta cruce, s-a curmat şi o tăcere neaşteptată s-a aşezat exact în mijlocul mesei servind drept temelie tainicei cine. Doar o secundă a durat tăcerea şi vorbele au năvălit iar, izbind şi mai temeinic catapeteasma aurită. "Cine-i?", "Unde?", "Care?" se loveau oarbe cu zidurile reci, alunecând peste trupurile sfinţilor încoronaţi pentru a se azvârli apoi în mijlocul mulţimii cu energii înmiite. Femeia tremura, inima îi bătea cu putere, o simţea în palme, în ochi, în umeri, în genunchi. Spera cu toată nădejdea că pasărea nu s-a hotărât, că încă mai caută...
- Geaba! Ştie tot satu! - bombăne bărbatul trecând pe lângă femeia asudată ce ridica dintr-un lighean bleumarin cu smalţul ştirb, bălegar, cu mâinile amândouă, pentru a-l aşeza peste ulucile putrede.
Femeia nu se opreşte. Părul îi iese de sub baticul strâns la spate şi se mânjeşte cu bălegar la fiecare împroşcare a mâinilor, cum mânjite îi sunt hainele toate. Aruncă cu furie bălegarul în vârful gardului, întinzându-l cu degetele, ridicându-l pe cel curgând şi punându-l iarăşi deasupra, cu grijă, să nu scape nicio uluca neunsă.
- Cra, cra, cra - se aude în noapte.
Femeia tresare. Se ridică în capul oaselor, îşi cuprinde faţa în palme şi plânge.
- Şşşt, să n-o trezeşti - şopteşte bărbatul apucând-o de umeri pentru a o aşeza înapoi în aşternut. Dar femeia nu se lasă întinsă, zvârle ţoala pe podea, coboară iute din pat şi iese în curte în miezul de noapte.
- Şuuu... Şuuu... Şuuu...
Şi aripile fâlfâie greu...
În biserică nu sunt multe suflete. Câteva. Şi într-un colţ şade ea. Femeile se feresc să îi stea alături. Se feresc să-i vorbească, se feresc s-o privească. Doar una are curaj. Se apropie sfidător şi îi aruncă în faţă.
- Alaltăieri a murit ăl mic a lu Doagă.
Femeia nu pare să îi audă vorbele. Stă cu capul plecat şi încearcă să se ascundă, să se facă nevăzută. Dar nu poate.
- Din senin a murit. N-avea nimic.
Femeia se fereşte. Încearcă să fugă dar cealaltă o prinde de braţ.
- N-au ştiut ce să-i zică lu alde Doagă.
Femeia ascultă. Nu răspunde.
- Şi Scripcă ăl bătrân muri. Azi noapte. Muri cu zile. Era sănătos tun. Doar corbul s-a aşezat pe gardul lui c-o noapte înainte. Şi p-al lui Doagă s-a aşezat. S-a aşezat p-al lui Doagă şi pe urmă s-a întors la voi. Şi de pe-al lui Scripcă tot la voi s-a întors.
Femeia se smulge şi iuţeşte pasul. Cealaltă îi strigă în urmă.
- Ştii că nu-i altă cale. Trebuie să-l ia. Altfel pierim cu toţii.
- Să-ţi spui mămucă?! - chicoteşte fata tremurând bucuroasă.
Femeia încremeneşte. Un fior ascuţit îi sfredeleşte trupul din tălpi şi până în creştet.
- A venit mămucă! Şi e frumos cum altul nu-i. Vine în fiecare seară de vreo lună. Mai bine să fie. Mi-a fost teamă să-ţi spun. Vine îmbrăcat în haine de corb. Se aşază în prichiciul ferestrei, îşi dezbracă haina cernită şi apoi se întinde în pat lângă mine. Şi e blând mămucă, blând şi bun şi iubitor.
Femeia se întoarce cu spatele şi hohoteşte.
- De ce plângi? Îs lacrimi de bucurie dară, da?!
Femeia îşi fereşte privirea şi plânge amarnic.
- Uită-l copilă! Alungă-l!
Fata o priveşte speriată.
- Mi-e searbădă viaţa mămucă, dar visurile mi-s pline de la o vreme. Bucură-te împreună cu mine. Te rog mămucă!
Bărbatul şedea sub hambar pe-o laviţă veche, dezghiocând cu gesturi monotone ciocălăii. Cobora pănuşile cum se coboară ia de pe umerii femeilor, dezvelindu-i şi aruncându-i apoi peste umăr în maldărul dinapoia-i, cu ochii cătând pierduţi în depărtare spre neînţelese înlăuntruri. Lângă poarta dinspre grădină fata cântă de dragoste şi dor şi se leagănă precum plopul în bătaia zefirului.
Vântule cu pana lină
Adu-mi floarea în grădină
Adu-mi soarele pe buze
Şi pe deget buburuze
Adu-mi vântule iubirea
Dezveleşte-mi fericirea
Adu-mi sufletul pereche
Şi cireşi după ureche
Vântule mângâietor
Ţine-n palme al meu dor
Şi mi-l umple de culoare
Adunată de la soare
Vântule tu adă-i gura
Ca să nu mai ştiu măsura
Adă-i patima fierbinte
Ca să nu mă ştiu cuminte
Aşa cânta fata ridicând degetele spre cer în aşteptarea gâzelor coborându-i inele de aripi multicolore. Pe femeie o zări cu coada ochiului ieşind val-vârtej din casă, cu părul vâlvoi şi hainele în neordine. Se opri lângă fată şi smucind mâinile în văzduh îi strigă învârtoşată.
- Taci tu fată, taci! Are să te audă şi are să vină. Nu-l mai chema copil nesăbuit. Corbul nu-i suflet pământean. E duh necurat, e întunericul, e spaima, e noaptea. Corbul e însăşi moartea copil nepriceput. Fugi. Fugi în lume şi-ascunde-te. Cruţă-ţi firul ăsta fraged de viaţă. Ascunde-te în scorburi de păsări şi-n desiş des de pădure, unde să nu răzbească pană de corb...
Fata zâmbi cu înţeles.
- Îl iubesc mămucă. Mi-i drag. Şi-apoi ce-i viaţa mămucă, e clipă în necuprins! Pe când iubirea e uriaşă, e nesfârşită, e însuşi necuprinsul...
Bărbatul se opri din muncă, îşi aşeză mâinile pe genunchi şi le fixă o clipă pe cele două femei, privirea trecând apoi prin ele şi curgând mai jos peste câmpuri ca un râu fără maluri şi fără zăgazuri. Când îşi adună înapoi privirea femeia dispăruse. Porni cu paşi mărunţi şi grei către casă. Urcă cu greutate treptele pridvorului şi intră înăuntru. Era întuneric înăuntru. Afară era soare. O caută din priviri şi o descoperi ghemuită lângă vatră bolborosind cuvinte abia înţelese.
Corbule, orbule
Tu al nopţii duh
Cu trup de văzduh
Cu ochi ca uitarea
Adânci ca şi marea
Cu miere pe buze
Dulce pentru gâze
Şi în suflet hău
Al vieţii călău
Hâtrule, urâtule
Pleacă din grădină
Lasă-ne-n lumină
Adună amarul
Şi trece-l hotarul
Du-ţi-l tot în cer
Atâta îţi cer
Timpul tot îl stoarce
Nu te mai întoarce
"Mi-o trimis semn să viu la lac. Să-ţi caţi năframa cu fir de borangic şi să-ţi găteşti bulendrele de nuntă mumă. Vin pe-nserat, să nu m-aştepţi cu d-ale gurii" lăsase scris pe colţul mesei. Au găsit-o spre dimineaţă cu faţa în jos plutind peste ape. Zâmbea larg spre dincolo de pământuri. La-nmormântare s-a strâns tot satul, cu toţii au venit, de la Moş Pană sprijinit în toiagul gros de mesteacăn, până la ăl mai mic copil de ţâţă. Şi au mânat-o la groapă cu alai bogat, având ţiganii cu vioara-n frunte şi cântec nalt şi voie bună, că nu ştia străin de nuntă-i sau e mormântare...