09.04.2021
- Bă, adună slăninile astea şi le pune în ligheanu verde dă colo şi pieliţele astelalte aruncă-le în oala a mare de după uşă - răsună glasul baritonal al lui Mătasă în timp ce arăta cu vârful cuţitului îngrozitor de lung şi de ascuţit spre ligheanul cel verde şi spre oala a roşie smălţuită. Mătasă era un zdrahon de bărbat, cu ceafa cât a unui taur şi trunchiul cât nucu de la primărie, învelit într-un halat mizerabil ce fusese cândva alb şi purtând pe cap o tichie ce ar fi trebuit să-i acopere toată ţeasta, dar care nu reuşea decât să-i ascundă scalpul deposedat de stufoasa cândva podoabă capilară. I se spunea Mătasă nu de la delicateţea gesturilor sau de la subţirimea trupului ci de la sintagma "o matahală de salahor", căci Mătasă fusese înainte de a deveni măcelar şi nu unul orişicare, ci unul dintre cei mai buni din oraş, salahor, simplu salahor în port.

Cel strigat atât de tandru cu apelativul "bă", era Chirpici. Nimeni nu ştia dacă era numele său adevărat, sau era mai degrabă un renume. Dar i se potrivea atât de bine! Din postura sa de ombunlatoate în măcelăria lu Mătasă, se mula eficient pe tot ceea ce i se cerea să facă, se frământa uşor, se întindea, se lipea, umplea fără efort toate spaţiile. Chirpici era un băiat tare de treabă, harnic şi iscusit. Dar avea un defect. Mare. La dinţi. De mic dinţii începuseră să-i crească în toate direcţiile şi pe mai multe rânduri ca la rechini. De la şapte ani de când îi căzuseră dinţii de lapte şi îi ieşiseră cei noi, începuse să poarte proteză. Iniţial una modestă, simplă de tot, cu două sârme şi-un şurub care le strângea, încercând să-i aducă la loc în maxilar, caninul de sus din dreapta, ieşit în mod inexplicabil undeva spre cerul gurii, apoi din ce în ce în ce mai sofisticate şi mai aglomerate, până când gura lui Chirpici devenise un păienjeniş de sârme şi de şuruburi, asamblate în arhitecturi alambicate, menite a aduce la locul potrivit toţi dinţii laolaltă, dar şi a păstra un tunel suficient de larg prin care mâncarea să ajungă cu uşurinţă, la o adică, din vârful buzelor până în fundul gâtului. O vreme Chirpici săpase şanţuri adânci pe cărarea spre medicul stomatolog care, spre disperarea mumă-sii, în loc să mai reducă din numărul de sârme şi dispozitive de tras şi de întins, mai adăuga la fiecare întâlnire câte una, căreia îi găsea cu greu loc printre cele deja instalate şi identificând din ce în ce mai anevoios puncte valide de ancorare. De la moartea maică-sii însă, ce survenise în mod brutal pe când Chirpici avea numai douăzeci şi unu de ani, prin imersarea unui aparat de radio în ligheanul cu dero pentru a fi curăţat pe când aceasta se mai afla încă în priză iar din difuzoare se mai scurgea glasul dulce al Mădălinei Manole "Te-am văzuuut, mi-ai plăcuuut / Ce rămâne de făcuuut", Chirpici încetă complet drumurile la doctor. Şi la fel încetă, desigur, expansiunea complicatului mecanism de tragere şi întindere a dinţilor. Aparatul rămase însă acolo, în gură, la stadiul la care se afla pe 23 august 2007 când maică-sa dăduse colţul într-un mod atât de nefericit (de parcă ar putea cineva da brusc colţul într-un mod fericit, dar în fine, aşa vine vorba) iar pe Chirpici treaba asta nu părea să-l deranjeze.

Chirpici avusese revelaţia capacităţilor paranormale pe care le poseda la numai un an de când o îngropase pe maică-sa. Şedea în mijlocul câmpului, cu gândul niciunde, încercând să umple străvezia sa existenta cu bucăţi mari şi consistente de albastru cu galben. Era o linişte de sfârşit de lume, iar Chirpici auzi dintr-o dată clar şi răspicat, venind parcă de niciunde, glasul Mădălinei Manole: "Te-am văzuuut, mi-ai plăcuuut, Ce rămâne de făcuuut, Îndrăzneeesc să-ţi vorbeeesc te iubeeesc, Dacă-n ooochi m-ai priviiit, şi-ai rămas îndrăgostiiit, Nu greşeşti, să-mi spui că mă iubeeeeeşti..." Chirpici sărise ca ars în picioare. Privise intrigat în stânga. Apoi în dreapta. Apoi nedescoperind nimic, în sus. Acolo trebuia să fie cineva. Fu convins că glasul e unul Dumnezeiesc şi prin glasul acela Dumnezeiesc maică-sa îl cheamă la ea. Aşa că a doua zi Chirpici îşi strânse din mansarda măcelăriei puţinele lucruri care îi aparţineau, îşi puse bocceluţa pe spinare şi o porni agale către Rai, în poarta căruia era convins că, pe lângă Sfântul Petru, avea să îl aştepte zâmbind şi blânda sa mamă. Norocul lui Chirpici a fost că la primul colţ de stradă a dat nas în nas cu bunul său prieten şi coleg Preducea. În cazul său nimeni nu-şi punea problema dacă e un nume sau nu. Toată lumea ştia clar că este vorba despre o poreclă. Căci i-o dăduse chiar Mătasă pe când Preducea venise pentru a şaptea zi la rând cu o jumătate de oră întârziere şi cu ochii abia dezlipindu-se. "Bă, iar ai ars-o p-una?! Să fiu al dracu dacă înţeleg cum poţi s-o ţii aşa. Dai găuri întruna, de parcă eşti o preducea". Şi aşa-i rămăsese numele, Preducea.
- Ce vorbeşti bă, tu eşti tâmpit?! Cum să-ţi vorbească maică-ta din cer cu gura ăleia?! Ai viziuni bă! Hai înapoi acasă şi îţi promit că mergem amândoi să rezolvăm tărăşenia. Şi vorbesc eu cu mă-ta dacă te mai cheamă, să te mai lase aici pentru o vreme.

Un timp se aşternu liniştea, Chirpici rămânând împietrit şi nedumerit.
- Hai bă, că nu poţi să rămâi aşa în poarta cerului, dă-o dracu de treabă. Hai acasă că rezolvăm noi cumva. Trast mi! - încheie Preducea apoteotic şi Chirpici nu se mai împotrivi.

Aşa că în primul weekend purceseră amândoi la drum şi se instalară în lanul de grâu din mijlocul pustietăţii. Cu mult înainte să ajungă însă la locul unde se întâmplase minunea, Chirpici ridicase un deget şi se oprise ca trăsnit. Se auzea iar. De data asta era Mirabela. Ce dor mi-a fost de ochii tăi. Pe urmă Dan Spătaru, aia cu ţărăncuţa. Pe urma, pe măsură ce înaintau altele, multe, mai noi sau mai vechi. Se auzeau clar şi tare ca şi cum cineva ar fi cântat chiar la urechea lui.
- Hai bă, chiar le auzi?! - se rotea Preducea în jurul lui ca emigranţii din largul lumii în jurul Statuii Libertăţii, încercând să identifice cauza ciudatei întâmplări. Clar şi tare, zici?! Şi ce zice bă, ce zice?! Da unde naiba le auzi? În urechi?
- Tz! - făcu Chirpici strâmbând din nas. Asta-i. Nu în urechi. Parcă aud aşaaa direct în creier.

Şi când deschise gura să-i arate cum o aude el pe Laura Stoica prin cerul gurii direct în creştet, fără să treacă muzica prin urechi, Preducea auzi el însuşi "Viaţa e ca un cerc închis / Pân-acum nu l-am deschis".
- Să fiu al dracu - bălmăji el albind pe dată, cu ochii cât cepele şi bale pe la colţurile căzute ale buzelor, de parca ar fi văzut-o pe Maica Precista. Ia deschide bă gura mare! Şi muzica se auzi şi mai tare şi mai clar. Era Laura Stoica fără doar şi poate!

Preducea îşi făcu cruce mare şi scuipă de trei ori înapoi.
- Ia ţine bă gura deschisă!
- De trecut nu-mi pare răuuu / Şi stau şi fac, tot ce vreau euuu / Dar nici azi, n-am atins nicio steaaa - cânta Laura Stoica fără să-i pese de încremenirea celor doi.

Şi poate ar mai fi stat ei mult şi bine, aşa încremeniţi şi zăpăciţi, unu cu gura larg deschisă şi celălalt cu ochii cât cepele, dacă fix la doişpe nu s-ar fi auzit din gura lu Chirpici clar şi răspicat.
- A fost ora douăsprezece. Aici România Actualităţi. Vă prezentăm ştirile.
- Hăăă... - gâjâi Preducea încântat de aflarea noutăţilor. Gata, ştiu de unde vine - apoi se roti de jur împrejur, cercetă cu atenţie depărtările şi arătă victorios cu degetul. De acolo!

Chirpici privi în direcţia indicată de Preducea. Arăta spre un stâlp înalt pe care spânzurau mai multe antene. Dădu nepăsător din umeri.
- Bă! Tu ştii ce-ai în gură?! - întrebă Preducea pe un ton sfătos, înfigându-şi mâinile în şolduri ca o ţaţă în piaţă.

Chirpici tăcu stânjenit. "O hazna" ar fi vrut să-i răspundă, dar ştia că afundarea aceea în meandrele concretului nu-i făcea niciodată bine. Era pur şi simplu un masochism. Evita întotdeauna să vorbească despre dinţii săi şi despre sofisticata proteza dentară care începuse deja să se contopească cu maxilarul.
- O antenă bǎǎǎ... şi-ncǎ una meseriaşă! - sări Preducea cu o variantă de răspuns la care Chirpici nu s-ar fi gândit niciodată. O an-te-nǎ! - repetă el apăsând fiecare silabă. Am mai auzit chestia asta acu ceva vreme la teveu cu d-ăştia care au sârme prin ei ca tine şi care au început să prindă posturi străine.

Ideea de a fi o antenă ambulantă îl speriase la început pe Chirpici. Apoi însă începuse să-i placă. Prindea lejer trei-patru posturi de radio, staţiile de emisie-recepţie ale salvării, ale poliţiei, ale şantieriştilor, prindea zgomote ciudate pe care nu ştia să le descifreze, dar cărora încerca să le găsească înţelesuri fanteziste. Învăţase să se învârtă după releele de retransmisie astfel încât să aibă cea mai bună recepţie şi să modifice distanţa dintre maxilare astfel încât să regleze volumul semnalului. Erau zile în care prindea şi zece posturi de radio. Prindea şi bulgarii şi turcii. Cel mai rău era seara, căci, deşi învăţase să aşeze lângă pat un cuier de fier cu braţe mari rămuroase precum coarnele de cerb care să bruieze semnalul, tot mai auzea zgomote şi pârâituri care-l împiedicau uneori să adoarmă.

Din când în când mai ieşea cu Preducea. O luau oriîncotro peste câmpuri, ca nişte câini vagabonzi, se întindeau în lanul de grâu înalt şi cotind spre roşu, Chirpici căuta un post cu muzică bună şi rămâneau aşa cu ochii risipindu-se-n cer şi cu zumzetul acela şerpuindu-le prin urechi, ca un şir de furnici ordonat şi monoton cărând în spate grăunţe mai mari decât propriul trup pentru noua lor locuinţă.

Trecuse cam jumătate de an de când Chirpici descoperise proprietăţile neaşteptate ale sârmelor din gura sa, când o nouă întâmplare perturbă rânduirea placidă a zilelor şi a nopţilor.
- Auzi mă - se destăinui el şoptit într-o zi la urechea lui Preducea în timp ce înfulecau, şezând pe bordură, câte un şuberec unsuros şi mirosind a seu de oaie. Ştii ce cred?! Cred că de la o vreme aud extratereştri.

Preducea se opri din mestecat, îl măsură din cap până în picioare, îi privi cu ochi lungi, chipul trădând îngrijorare şi teamă şi izbucni în râs.
- Extratereştri bă?!
- Îhî - îngăimă Chirpici cât se poate de serios.
- Şi cum îi auzi bă?! De unde ştii că-s extratereştri?! Ce spun?!
- Aud aşază un glas piţigăiat. Parcă vorbeşte chinezeşte. Dar nu rosteşte cuvinte, e ca un scârţâit de vioară, uneori mai ascuţit, alteori mai gros, uneori parcă vibrează, alteori e lung şi subţire ca un şiret. Şi zice ce zice şi pe urmă tace. Şi iar mai zice şi iar tace. Şi pe urmă se aude altu care-i răspunde, ca şi cum ăsta al doilea ar fi şefu lu primu. Ăsta vorbeşte rar. Chinezu turuie ca o gură spartă. Ăstălalt se aude aşa, ca un lanţ de fântână. Zdrang-zdrang, zdrang-zdrang-zdrang, zdrang, pleosc.
- Zdrang-zdrang-zdrang, pleosc?!
- Îhî!

O vreme se făcu linişte. Doar lanurile vălurind clipoceau uşor.
- E groasă bă, tu chiar auzi extratereştri - fu decizia definitivă a lui Preducea după mai multe momente de analiză profundă. Ce-ar putea să fie altceva?! Zdrang-zdrang-zdrang, pleosc. Doar extratereştri! - continuă el după alte câteva clipe de gândire. Io eram convins că nu suntem singuri în Univers, că cum dracu să fim chiar aşa singuri singurei la un Univers atât de mare cât e Universu, dar să fie icişa lângă noi, nu mi-aş fi imaginat. Or veni să ne ocupe?! Or trăi printre noi?! Dacă vorbesc aşa mult înseamnă că trăiesc printre noi, aici pe Pământ. Io zic că cel mai bine ar fi să ne punem palma-n cur şi să uităm de ei. Pai ce, am eu moacă de Brus Uilis sǎ salvez planeta de la Apocalipsă?! S-o salveze alţii! S-o salveze Mǎtasǎ că el are moacă. Are şi muşchi!

Abordarea lui Preducea i se păru potrivită lui Chirpici. Eroii sunt nişte tâmpiţi. Îşi salvează gagica, oraşul, ţara, planeta şi pe urmă mor. Toţi mor, că d-aia-s eroi, altfel erau oameni obişnuiţi! Rămân doar în cărţi, da parcă-i mai încălzeşte cu ceva, tot frig le este... El nu voia să salveze nimic, nu se simţea în putere să fie salvatorul. El voia să trăiască liniştit şi modest. Deşi nu i-ar fi displăcut câtuşi de puţin să stea acolo, în lanul de grâu, la taifas cu vreun extraterestru mic şi verde. Aşa, ca-ntre bărbaţi.

Deşi era prietenul lui cel mai bun, Preducea avea adeseori comportamente de neînţeles.
- Ce faci bă Chirpici? Mai prinzi extratereştri bă?! - îl luaseră băieţii în tărbacă.

Doar de la el puteau să ştie, de unde altundeva?! Nu le-a răspuns, ce era să le răspundă?! Că erau nişte proşti?! Nişte proşti care nu văd dincolo de vârfurile ascuţite şi lungi ale cuţitelor lor de care erau atât de mândri?!
- Pune bă capcane de şoareci, poate prinzi vreunu şi ni-l arăţi şi nouă - hăhăiră ei dându-şi coate.

Răutăţile oamenilor nu-l mai deranjau demult. Ştia că fiecare om are în el, în interior, o parte bună şi una rea. Partea rea era împinsă în jos şi ţinută acolo în străfunduri de suflet de nenumărate apăsări. O apăsa bunătatea, frumosul, mulţumirea, mama, tata, prietenii. Dacă nu mai avea cine s-o apese ieşea la suprafaţă ca o băşică de porc plină cu aer. Atunci se ridica, când nu mai era apăsată. Râsul acela grosolan nu-i ieşea însă din urechi oricât ţopăia de pe-un călcâi pe altul ca să i se scuture din timpane. Se înfipsese ca un pieptene de os într-un păr lung şi bogat. I-ar fi plăcut să le dea peste nas şi să vină într-o zi la treabă de mână cu un omuleţ verde. "El e prietenul meu" ar fi spus şi apoi s-ar fi aşezat într-un scaun, ar fi pus picior peste picior, iar prietenul său ar fi făcut toată treaba sub privirile mirate ale încuiaţilor. Fără să se mişte ar fi făcut treaba, doar i s-ar fi înroşit vârfurile degetelor, apoi ar fi mişcat un pic din arătător aşa cum ai încerca să râcâi murdăria de pe fereastră şi lucrurile ar fi început să se mişte singure. Slăninile ar fi dat fuga spre ligheanul cel verde, muşchiul spre coşurile galbene, antricoatele, pulpele, ceafa, măruntaiele, toate ar fi alergat singure către locurile lor. Iar pieliţele, pieliţele ar fi sărit una câte una spre oala cea roşie smălţuită, ca broaştele în lac. Ei ar fi căzut în genunchi şi i-ar fi cerut iertare c-au râs şi s-au purtat ca nişte proşti. Iar el i-ar fi iertat împăciuitor.
- Gata! Am căutat şi-am găsit.
- Ce?
- Sârme-n gură.
- Unde ai căutat?
- Pe net.
- Şi ce-ai găsit?
- Oho... există o mulţime de informaţii despre subiectul ăsta. E unu, un american... e mai tare ca tine. Are sârme peste tot prin el. A căzut cu motocicleta de pe un munte şi l-au strâns ăia bucată cu bucată ca să-l pună la loc. Şi el aude extratereştri! De tine zice că eşti super. Că prinzi şi bulgarii şi turcii. El prinde doar posturi americane. Zice că ştie să traducă ce spun, că toată ziua nu aude în creier decât pălăvrăgeala lor, l-au înnebunit. Nu ştie să traducă tot, doar strictul necesar. "Mi Tarzan, iu Gein". Acu sincer să fiu nu-l crede prea multă lume pe american. Cică atunci când a căzut cu motocicleta nu i-au zburat doar membrele, i-ar fi zburat şi capul de pe umeri. Da facem lucrarea, să ştii. Vorbesc cu văr-miu care le are cu electronicele şi facem un aparat de tradus. Pe-onoarea mea c-o facem!

Chirpici nu mai avea răbdare. Dialogul cu chinezul având glas de vioară mersese ca pe roate. Poate cu excepţia sincopei de la începutul discuţiei, când omuleţul cel verde rămăsese blocat atunci când se auzise strigat, în rest totul fusese perfect. "Salut extraterestrule!" strigase Chirpici în pâlnie, iar maşina făcută de văru lu Preducea după instrucţiunile americanului chiţăise scurt şi ascuţit. "Vi-nu-li-nu-du-ooo". "Salut pământeanule!" replicase extraterestrul după momentul de consternare. "Vreau să mă întâlnesc cu tine ca să stăm de vorbă" îi ceruse Chirpici pe loc fără alte fineţuri şi înflorituri, apoi adăugase speriat cu glas tremurat "Eu om bun". "Întâlnire acceptată" venise răspunsul rapid al extraterestrului, urmat de latitudinea şi longitudinea punctului de întâlnire.

Chirpici aştepta înfrigurat şi la propriu şi la figurat, învelit în propriile gânduri, cu ochii aţintiţi către cer. Era trei fără zece şi noaptea se înşuruba în juru-i într-un val de răcoare desprins parcă de pe spicele zvelte de grâu dimprejur. Cerul era senin şi ici colo câte o stea clipea enigmatic. Chirpici o cerceta cu atenţie apoi îşi muta ochii la alta. Nu descoperise încă niciuna care să se facă mare, din ce în ce mai mare, până să devină o navă spaţială plină cu omuleţi verzi, cam de înălţimea unui adolescent, cu ochii şi capul mari, alunecând prin aer ca o lebădă pe lac. Nu se făcuse încă ora trei când auzi de undeva de jos, dintre glodurile de pământ un scârţâit. Privi în jos dar nu descoperi nimic. "Pst, pst, pǎmânteanule" Privi iar. Tot nimic. "Hei, aici jos. Apleacă-te un pic să mă vezi" auzi iar şi de data aceasta descoperi o bilă nu mai mare decât o nucă sclipind ca un licurici. Iar lângă bilă o târâtoare ca o omidă fără păr şezând pe propria-i coadă. Era verde praz, cu burta galbenă şi cu două voaluri paralele, roşii cu punctuleţe albe, unduindu-se ca două aripi de fluture. "Sunt eu, extraterestrul!" auzi din nou în câşti şi volanele unduitoare începură să se clatine, ca şi cum ar fi fost două mâini care i-ar fi indicat să se aplece. Chirpici căscă ochii cât roata de la tractor. Arătarea de la picioarele sale nu semăna deloc, dar deloc-deloc, cu ceea ce se aşteptase el să întâlnească. Extraterestrul lui era mic, mic de tot, galben-verzui şi arăta ca o omidă, sau ca un vierme, neavând nimic humanoid. Nu tu piele umedă şi zbârcită, nu tu braţe subţirele, nu tu ţeastă rotundă şi ochi bulbucaţi, nimic. Doar capul mare şi strălucitor ca un glob de veioză aducea puţin cu o cască de cosmonaut. Chirpici se trânti pe burtă, răsuci capul spre pământ şi întinse urechea spre extraterestru, ascultându-l atent. Câteva zeci de secunde rămase nemişcat. Nici nu respira, doar gângurea din când în când "îhî", "îhî". Apoi brusc izbucni în hohote.
- Pe bune?! - icni Chirpici după un nou val de râsete. Hai, nu vorbi! - insistă el şi omida încuviinţă de două ori din capul strălucitor ca un glob de veioză.

***
- Bă, care ştie ceva de Chirpici? E a treia zi de când n-a mai dat pe la muncă. Şi ăsta nu întârzie niciodată. Precis s-a întâmplat ceva cu el! Da să-i spuneţi că dacă nu vine până la patru îşi ia catrafusele şi se cară - tună Mătăsar arătând din ochi spre scaunul liber al împricinatului.

Apoi cu totul neaşteptat încremeni cu cuţitul deasupra capului. Se mişcă încetişor, se aproprie tiptil de scaun, ridică toporişca de zdrobit oasele şi izbi cu putere.
- Ptiu, lua-l-ar dracu. Un vierme!
- Un vierme?! Aici, în măcelărie?! - se oripilară toţi într-un cor.
- Să fiu al dracu cu mama care m-a făcut. Stătea acolo pe scaun în coadă şi se uita rânjind la mine. Aşa cum mă vezi şi cum te văd - se jelui Mǎtasǎ, cercetând lama toporiştii pentru a vedea dacă intrusul se făcuse pastă pe luciul metalic.
- Şi l-ai izbit? - întrebă unul mai curajos.
- Aşa cred - bombăni Mătasă dând din umeri nedumerit, căci pe lama de fier nu se zărea nicio urmă.

De pe marginea ligheanului cu slănină însă, două lighioane cu înfăţişare asemănătoare îl priveau atent şi chicoteau în bărbie.

Arhiva rubricii

OglindaCorbul

0 comentarii

Arhiva rubricii

OglindaCorbul

Publicitate

Sus