Oglinda

"- Mai e mult până la capătul drumului? - întrebă bărbatul.
- Nu, se vede o luminiţă - răspunse vocea.
- Ce luminiţă, unde e, căci eu nu o văd - se nelinişti bărbatul scrutând zarea.
- E în ochiul tău, de aceea nu o vezi! - îl linişti vocea."

Străinul se mai opri o dată în canatul uşii, agăţat de mâna ce-i cuprinsese pulpana raglanului ponosit.
- Rămâi, unde dracu pleci pe vremea asta?! - răcni vocea de la capătul mâinii, în timp ce mai multe perechi de ochi împăienjeniţi se plimbau pe marginea hainei încercând să tragă de dânsa îndărăt spre fumul înecăcios şi mirosul rânced.
- Rămâi, ămâi, mâiii... - se auziră alte câteva voci ca un ecou prelung şi uşor deşirând.
- Rămâi aici peste noapte şi pleci mâine dimineaţă odihnit şi sătul. Iohan o să-ţi potrivească un culcuş şi o să-ţi aducă în zori un terci şi-o tărie - reveni vocea arătând cu bărbia spre stăpânul speluncii înţepenit cu braţele încrucişate dincolo de tejghea, dar străinul nu părea s-o asculte. Deschidea din când în când uşa, ca şi cum o nerăbdare uriaşă ar fi bolborosit într-însul ca bobul de strugure în butoiul de brad, închizând-o repede la loc pentru a-şi proteja trupul străveziu de viforniţa ce încerca să pătrundă prin crăpătura mijită pentru a-şi căuta pacea.
- Nu pot, mă aşteaptă... - bâigui el, fără să pară că şuviţele de gând se împletesc într-o potecă temeinică, ci mai degrabă că se deşiră ca fumul de tutun despletit sub rostogolirea curentului.
- Las-o dracului de vorbă, omule! Cine naiba să te aştepte pe o vreme ca asta?! E urgie, nu vezi?! E vorba de o femeie, zic drept?! Altfel nu ai porni la drum pe aşa pacoste de vreme, înghiţi-le-ar Iadul de muieri, că tare mai sucesc capetele oamenilor cinstiţi şi le smulg judecata azvârlind-o cât colo câinilor pribegiţi.

Străinul nu răspunse ci întoarse doar capul, ceea ce întări convingerea adunării că nu putea fi vorba decât despre o femeie, nicicum altfel şi făcându-i să-şi lăţească şi mai mult rânjetul dincolo de buza paharului.
- Rămâneţi cu bine oameni buni şi ne-om mai revedea desigur în alte locuri sau poate în alte timpuri - conchise străinul rapid ca şi cum i-ar fi fost teamă că vorbele rotitoare ale celorlalţi i-ar fi putut înmuia credinţa şi încolăci tălpile. Îşi strânse apoi raglanul în jurul trupului firav, deschise uşa grăbit şi se pierdu în noapte.
- Muieri, muieri, la altceva nu-i duce mintea... - bolborosi el strângând şi mai tare cârpa în jurul mijlocului.

O vreme poteca fu dreaptă şi netedă, chiar dacă vremea fu strâmbă, iar pasul îi fu grăbit. Apoi poteca se îngustă şi ierburile năvălind din împrejururi mănoase prinseră a-i împiedica mersul. Înaintarea deveni mai anevoioasă, dar străinul nu privea decât în pământ, nici un pic în lung, nici un pic înapoi, ceea ce îl făcea una cu drumul. Nu avea vreme să se îngrijoreze de neajunsul cărării şi nici să-şi cântărească oboseala, căci plămădea nestăvilit fuior subţire din caier lung de gânduri, răsucindu-l pe vârtelniţa paşilor. Nu peste multă vreme, atât cât se adună în pumnul neastâmpărului, zări prima mijire de soare. Îşi făcea loc cu botul umed printre frunze înspre zi, ca vulpea printre scândurile uscate tânjind la ograda cu orătănii. Nu-i dădu mare atenţie ci îşi înfundă şi mai mult gâtul între gulerele raglanului, întinzând pasul peste curgerea de lumină tremurândă printre încălţări netihnite. Capătul drumului era încă departe şi nu îşi arăta în niciun fel conturul.

Curând, luminile tremurânde prinseră aripi, ridicându-se peste vârfurile copacilor, jucându-se cu frunzele şăgalnice şi răscolindu-le umbrele. Străinul îşi umezi buzele în căuşe de verde, îşi ameţi stomacul cu câteva fructe sălbatice şi îşi odihni tălpile pe creastă de cremene. Apoi purcese iarăşi la drum. Nu-şi numără răsăriturile şi nici apusurile, dar ascultă zborurile păsărilor şi ele îi dădură semn potrivit la margine de amurg că sfârşitul de drum e aproape.

Volbura ierburilor se îndesa şi se înălţa peste măsură, astfel încât privirea se poticnea în tremur de trupuri subţiri, braţele se ascuţeau sub atingerea frunzelor-coasă, în timp ce picioarele se afundau dincolo de glezne în muşchiul moale şi umed. Descoperi lacul abia când mai avea câţiva paşi până la marginea lui şi liniştea sa îi îndestulă lăuntrul istovit. Îi încercui hotarul cu paşi mărunţi, în timp ce privirile încercau să pătrundă prin cheagul înserării. După o vreme descoperi glasurile. Erau doi bărbaţi. Sau poate trei, timbrul vocii le era asemeni, ca şi cum ar fi fost doar o singură gură. Vorbeau domol, în cuvinte aşezate. O lumină licări în buza de apă săgetându-i oglinda. Un petec de jar îi ţinea pe toţi aplecaţi, în timp ce vorbele se rotunjeau tot mai deplin pe măsură ce distanţa se topea. Îşi aplecă urechea şi le culese înţelesurile grele ca ciorchinii crăpând. Străinul se apropie într-atât încât simţi că e momentul să le dea bineţe. Şi o slobozi curtenitor dar nu primi niciun răspuns. Oamenii îşi continuară şirul vorbelor ca şi cum nici nu l-ar fi auzit, deşi liniştea locurilor era atât de adâncă încât lumea întreagă s-ar fi putut scufunda într-însa. Le mai dădu o dată bineţe cu glas ridicat, apoi văzând că rostirea sa nu găseşte urechea flămândă, întinse braţul pentru a-i atinge celui mai apropiat umărul. Nu-l ajunse, aşa că făcu un pas, apoi încă unul şi încă unul, dar trupurile păreau că se depărtează de dânsul. Ajunse astfel până la marginea apei, încât vârful pantofului curbă oglinda perfectă şi îi descoperi reflectându-se în ea. Aruncă nedumerit privirea peste umăr. Nu era nimeni înapoi. Oamenii erau în faţa sa, îndărătul oglinzii de apă. Îşi adânci privirea şi zări mai departe şi restul. Potecile, casele, luminile, copacii. Luciul apei îi separa ca sticla unei vitrine cu manechine. Pentru o clipă se îngrijoră, dar bărbaţii îl zăriseră, îi zâmbiră şi îi făcură semn să se aşeze alături de ei. Semănau atât de mult deşi păreau atât de diferiţi. Unul era un bătrân cu barba înzăpezită şi pielea încrustată, celălalt era un bărbat matur cu ochii lunecând prin împrejururi ca vulturul prin cerul cu ciute, iar al treilea era un tânăr imberb cu plete lungi şi nestăvilire-n braţ. Zâmbi la rându-i. Înaintă uşor până când apa îi ajunse la genunchi, apoi mai departe, până la şold, la piept, la gură. Era călduţă apa şi uşoară ca un vis.

Oglinda se tulbură pe măsură ce înainta, tuspatru amestecându-se...