De ce marinărie? De ce marea? Am mai spus-o şi cu alte ocazii, încă de când am apărut pe planetă asta, marea ne-a vorbit, ne-a chemat. Nici o altă creatură a uscatului nu a simţit dorinţa asta nestăvilită de a călători, de a descoperi ce se găseşte dincolo de orizont. Am explorat, am descoperit şi am cucerit. Am extins limitele lumii noastre până când nu a mai rămas nimic nou de descoperit. Şi atunci, întreb din nou, de ce marinărie, de ce marea? Doar bani? Pentru unii poate e de-ajuns, dar eu îmi voi permite să fiu puţin mai sentimental şi să spun ce cred. Cred că mergem pe mare pentru a descoperi ultimul tărâm necunoscut: noi înşine. Ştim limitele lumii fizice mai bine decât ni le cunoaştem pe ale noastre. Aici, pe mare, descoperim din ce suntem făcuţi cu adevărat. Aici, pe mare, renaştem. Aici, pe bucăţile astea de metal plutitor, în fiecare zi, fie în întunericul punţii de comandă sau în căldură şi zgomotul camerei maşini, respirând aerul sărat sau vaporii de combustibil, forţăm în continuare limite... limitele noastre.
Stau pe puntea remorcherului care goneşte prin noapte, pe apele reci ale Bosforului. Mi-a îngheţat mâna pe balustradă, mi-a îngheţat zâmbetul într-o grimasă, mi-a îngheţat sufletul, prins în gheară îndoielii. Oare ce mă aşteaptă, oare fac ce trebuie, ăsta să fie drumul meu? Prea târziu să dau înapoi, încetinim, proiectoarele se aprind şi mă trezesc privind la un zid de metal negru, de care atârnă o scară de frânghie. Cineva strigă ceva de sus, din întuneric, marinarul turc de pe remorcher îmi face semn să urc. Aşa, din mers? Îmi bate inima să-mi iasă din piept, închid ochii, întind mâna, prind scară şi păşesc. Primul pas într-o lume pe care nu o cunoşteam, deşi eram legat de ea, prin tată, prin unchii mei. Primul pas într-un univers paralel, într-o altă viaţă, în altă lume. O lume de metal, fierbinte şi zgomotoasă, mirosind a motorină şi fum, o lume în continuă mişcare şi în care, paradoxal, timpul pare că încetineşte. Acele prime patru luni la bord au trecut nu ştiu cum şi când. Mi le-am petrecut cu mâinile în detergenţi, în motorină şi uleiuri, înghesuit în locuri în care numai eu, că "cel mai tânăr şi subţirel" încăpeam, ascunzându-mă de crizele de nervi ale şefului, sau plângând cu capul în pernă şi jurându-mi că nu o să mai pun piciorul pe vreo navă. Asta a fost acum 22 de ani.
De atunci, am mai plâns de multe ori cu capul în pernă. De dor, de neputinţă, de epuizare, de durere, de teamă. Am plâns de durere când mi-am ars piciorul şi nu am mai putut merge normal o luna jumătate, am plâns de teamă când am fost împroşcat în ochi cu soluţie de acid sub presiune şi nu am mai văzut bine câteva zile. Să va spun, întunericul e cumplit pentru un vânător de lumina, ca mine. Am plâns de neputinţă când mi s-a dus un suflet drag la Cer şi nu am putut fi acolo, am plâns de epuizare când orele de muncă se tot adunau, aproape nesfârşite, iar rezultatele se lăsau aşteptate, am plâns de dor când... când mi-a fost dor.
Marinăria înseamnă izolare, singurătate, efort fizic şi psihic, înseamnă ore lungi de muncă, înseamnă aşteptare, nervi întinşi la maxim, înseamnă lipsuri, înseamnă anonimat. Înseamnă un angajament pe viaţă cu marea, acceptarea unei relaţii furtunoase cu o iubită năbădăioasă. În relaţia asta nu există zone gri, totul e alb sau negru. Marea, ori o iubeşti ori o urăşti. Ori fugi de ea, ori o cauţi toată viaţa. Pe mine m-a prins iremediabil în mrejele ei acum peste două decenii. De nenumărate ori am visat să pun capăt acestei relaţii, cred că acelaşi vis îl au toţi cei ca mine, şi de fiecare dată m-a tras înapoi. Sigur, aş putea sta liniştit pe mal, să o privesc, să o admir, să o fotografiez, dar unde am fi fost noi, oamenii, cum ar fi arătat harta lumii dacă primii oameni nu ar fi pus acel trunchi scobit de copac pe apă şi n-ar fi plecat să vâneze orizontul?
Marinăria este un risc, dar un risc asumat. Pentru că mereu există posibilitatea să pleci şi să nu te mai întorci, deşi, onest vorbind, nu m-am gândit niciodată aşa când am plecat. Mi-a dat ocazia să cunosc o mulţime de oameni, de poveşti de viaţă. Să descopăr că indiferent de unde venim, orice ne-ar spune manualele de istorie că ar trebui să simţim unii faţă de alţii, lucrurile care ne unesc sunt mai multe decât cele care ne separă. Pentru mine, marinăria a fost o ocazie să descopăr din ce "aluat" sunt făcut. Şi sunt făcut din vânt şi val şi scoici. Port în mine bucăţele din toate locurile prin care am fost.
Marea m-a învăţat să o iubesc aşa cum este ea. Să iubesc tot ce îmi oferă. Apusurile şi răsăriturile, furtunile, fiecare cicatrice căpătată în serviciul ei. Au trecut 22 de ani de la primul pas pe puntea unui vapor, din acea noapte de decembrie, întrebările au rămas aceleaşi. În continuare mă întreb ce mă aşteaptă la fiecare plecare, în continuare mă întreb dacă am făcut ce trebuie, dacă chiar ăsta să fi fost drumul meu, dar mai contează? Când Ea te cheamă, răspunzi. Pentru că poţi scoate marinarul din furtună, dar nu poţi scoate furtuna din el...
