Fiecare ţară are câte un arbore naţional, fructe revendicate ca simboluri şi
câte-o floare, pe care dicţionarele o prezintă drept reprezentativă. De multe ori se întâmplă însă ca aceiaşi copaci şi roadele lor să fie asumate de către popoare diferite. Aşa se face că rodia este fructul tradiţional în Armenia şi totodată în Israel, unde se află pe toate mesele de Rosh Hashana, Anul Nou Evreiesc, iar măslinul e arborele emblematic atât în Israel, cât şi în Palestina. Cum nu am preferinţe, nu
m-am preocupat prea mult
să-mi încarc memoria cu noi cunoştinţe horticole,
mulţumindu-mă să privesc natura contemplativ şi să ascult cu interes explicaţii şi prezentări exhaustive, unele de ordin enciclopedic, din partea unui număr surprinzător de mare de persoane specialiste până şi în
ciuboţica-cucului. Astfel, pe oriunde am călătorit, am încercat să mă pun cât de cât la punct cu botanica locală şi de asemenea cu traducerile, întrucât degeaba ştii cum le zice la bujori în română, dacă atunci când îi cauţi prin florăriile din diverse ţări, nu ştii
să-i şi ceri vânzătoarei.
Cultura florilor este diferită. Aşa cum, în diverse părţi ale lumii, altfel se oferă florile. În multe ţări, florile se cumpără şi se dau în dar cu soţ, în general câte 10 fire. Ceea ce, în România, nu se face decât în ritualul despărţirii de cei morţi. O superstiţie care spune că florile cu soţ sunt destinate celui care a plecat pe lumea cealaltă ca
să-şi găsească acolo un însoţitor, o pereche. Florăresele noastre, cu fuste înflorate, oricât ai fi tu de grăbit, îţi numără riguros firele de două ori. Nu ca să te fraierească, ci ca doamne fereşte să nu ţi le dea pereche. Să fie cu cinci, cu şapte, cu nouă, câte vrei, dar fără soţ.
Buchetul de flori oferit doamnelor rămâne obligatoriu în multe locuri ale lumii, parte
dintr-o etichetă care încă se mai respectă. În altele, deloc puţine, trendul ecologic contemporan face ca să te trezeşti în casă cu o sumedenie de plante în ghivece, una mai complicat de păstrat şi de îngrijit decât alta, pentru a nu mai pomeni de moda de a oferi gazdelor
de-a dreptul un arbust. Dacă nu un ficus sau un lămâi, măcar un bonsai.
Prin Orientul Mijlociu, nu e deloc deplasat ori de prost gust să primeşti flori şi aranjamente artificiale. Pentru arabi, ele sunt culmea luxului, în fiecare colţ de casă tronând construcţii complicate şi sofisticate de flori de plastic, catifea şi de mătase, înfăşurate în panglici şi beteală strălucitoare, rămăşiţele eterne ale unor nunţi somptuoase. Nişte Ikebane locale cu tije şi petale din spumă de săpun, hârtie sau textile, pe care
le-am văzut şi prin Turcia, China, ori venite şi la noi în angroul Europa, de unde se aproviziona cândva toată România.
La evreii care ţin Şabatul, nu se cade să aduci la masa de vineri seară ori de sâmbătă buchete de flori naturale. Gazda nu are voie să le pună în apă, întrucât ar încălca una dintre cele 39 de categorii de activităţi interzise în ziua odihnei. E de preferat să le prezinţi direct puse
într-o vază sau să alegi o plantă în pământ. Nu deranjează nici florile artificiale, pe care
le-am întâlnit ca decoraţie lângă felurile de mâncare.
Apoi, aşa cum nu găseşti nici mâncarea cu care ai crescut, în multe ţări nu întâlneşti nici florile cu care eşti obişnuit. În Nordul Europei, crinii roşii sunt florile iernii, iar cei albi, flori funerare. Zambilele, narcisele şi lalelele, care pentru noi rimează cu explozia primăverilor calde şi înmiresmate, se vând în februarie pe gerul cel mai năpraznic. Crizantemele sunt plante de luna martie, iar
gura-leului şi gladiolele, flori de decembrie.
Floarea-soarelui, care se vinde în Obor în august, împodobeşte buchetele, cumpărate în pieţele Mahane Iehuda din Ierusalim ori Carmel din Tel Aviv, în ianuarie. În regiunea asta, din cauza climei calde, nu cresc ghiocei şi nici lăcrămioare. Ai zice că şi lumea florilor e una cu fundul în sus, dacă nu
te-ar linişti pretutindeni prezenţa trandafirilor. Străvechile flori ale iubirii, cu simbolistică universală, sunt astăzi, odată cu globalizarea Sfântului Valentin, emoticoane obligatorii pentru cei
care-şi declară dragostea.
Până să trăiesc la Ierusalim, habar nu am avut că până şi florile pot fi sau nu la modă. Patroana unei florării de la care cumpăr des flori,
s-a arătat mirată de dorinţa mea
de-a găsi, printre zecile de exemplare etalate, garoafe. Garoafe şi nu garofiţe. Garoafele roşii, albe, galbene, portocalii, roz, verzulii, mari, cărnoase, cu tijă lungă şi solidă sunt florile mele preferate,
i-am spus doamnei, a cărei familie e originară din Polonia şi venită în Israel în urmă cu peste 80 de ani.
N-am mai avut demult aşa ceva, că nu se mai cer. Cum aşa,
m-am revoltat,
gândindu-mă la ce ar spune florăresele din România, care se miră şi ele că îmi plac aşa de mult florile cele mai ieftine de la noi şi numai bune pentru jerbe şi coroane de dus la cimitir. Aveam să aflu că doar doamnele elegante, cu pălărie şi pantofi cu toc care, dacă mai trăiesc, trebuie să fie foarte bătrâne, apreciază garoafele. Erau la modă în tinereţea ei, acum patruzeci de ani, şi astăzi, cu excepţia mea, nu i le mai cere nimeni. Dar, pentru că sunt clienta ei fidelă, mi le va comanda, de la nu ştiu ce seră din sudul ţării. Să vin să le iau, că altfel rămâne cu ele!
Şi dacă la Ierusalim în vazele mele au poposit rar garoafele, o altă floare, legendară dar comună aici,
m-a purtat şi pe mine, pe aripile vântului, în lumea doamnelor de odinioară, cu voaletă şi mănuşi, de acum mai bine de o sută de ani.
Să
te-ntâlneşti cu arta şi să vorbeşti cu personaje din tablou nu ţi se întâmplă chiar în fiecare zi. Un astfel de moment
l-am trăit
plimbându-mă pe strada Ben Yehuda din Ierusalim. Înţesată
pe-o parte şi pe alta de cafenele şi de prăvălii micuţe, ticsite de mărfuri cum găseai pe timpuri în Lipscani, de mercerii, anticariate şi tot felul de dughene, unde se vând nasturi, şireturi, genţi, pantofi, perdele, feţe de masă, cămăşi de noapte şi capoate, cărţi vechi, monede, kippot croşetat, şaluri, peruci, mărgele, hărţi ori timbre, strada pietonală este mereu animată şi un loc preferat de petrecere a unor plăcute şi tihnite clipe de
dolce far niente.
Pe mijloc undeva, înconjurată de băncuţe de lemn, am dat
de-o florărie ambulantă, la care se oprea lumea să cumpere, izgonind albinele şi
alegându-şi buchetele din zeci de găleţi înghesuite una în alta.
Văzându-mă nehotărâtă, un domn în vârstă, cu barbă lungă şi albă, cu o tichie neagră pe creştet, aşezat
pe-un scaun,
mi-a indicat cu degetul arătător un vas de lut, din care se iţeau în soare, deschise complet şi cu petalele lucioase, mănunchiuri de flori suave roşii, albe şi violet. Pe care nu
le-am văzut niciodată în realitate, dar pe care
le-am recunoscut imediat.
Şi-atunci, pe strada metamorfozată
dintr-odată într-un muzeu în aer liber, am vorbit cu bătrânul domn evreu despre anemonele lui Luchian şi despre lumea din pastelurile şi portretele lui, capodopere pictate
într-o vară la început de secol douăzeci, la Moineşti, o localitate din Moldova. De unde au plecat evreii din România care
s-au aşezat
pe-aici, în nord, la Rosh Pina. Ştia bine asta domnul cu care am continuat să vorbesc în timp ce
mi-am ales câteva fire de anemone roşii pe care, galant, mi
le-a şi oferit. Şi unde,
i-am spus eu,
s-a născut Tristan Tzara, pseudonimul literar al unui alt băiat evreu, Samuel Rosenstock, care a plecat la Zurich să inventeze dadaismul. Pesemne că
pe-atunci ele creşteau pe câmp şi
l-au fascinat pe pictorul român. În ebraică, li se spune
kalanit şi sunt florile naţionale ale Israelului. Florile vântului şi lacrimile zeiţei Afrodita. Bătrânul domn
mi-a părut a fi un înţelept. Un "haham" din Ierusalim care
mi-a dăruit
într-o zi de primăvară un buchet de anemone.
