E prea târziu:
Celula însăşi se destramă,
Nu mai recunosc nici un pact -
Apusul de soare e rânced
Şi răsăritul trucat.
O stea de pradă pândeşte
Clipa lucirii supreme
Pe cerul acid ca un scâncet
Care dizolvă blesteme;
Dar raza se face prăfoasă
Şi vântul o spulberă scurt,
Grămezi de nisip luminos
Se troienesc prin unghere.
E prea târziu:
Seninul de este, e doar un furt,
Când norii etalează
Cereştile viscere
Cu o neruşinare exorcizând iubiri,
Indiferentă sieşi, celula se destramă.
Lumina se usucă de propria ei putere
Asupra universului pustiu,
Când ţipătul e moarte,
Tăcerea e infamă
Şi bezna are rădăcini subţiri
În prea târziu.
(Poezia Târziu a fost scrisă după moartea poetului şi publicată în Album memorial Nichita Stănescu editat de Viaţa Românească, decembrie 1984.)
0 comentarii
Arhiva rubricii
perpetuum mobile, Dan Mircea CipariuHotel, Cezar BaltagRugăciunea este ceea ce rămâne, Jaan Kaplinsky, traducere de Ioana Ieronimcând eram mic, visam să fiu și mai mic, Ioan Es. PopDiphylleia grayi, Ruxandra CesereanuToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
Poezia săptămâniiNichita StănescuDiscursuriTranslatioPictografiiEpistole indiscreteCrime perfecte (în La minor)Legile HazarduluiPublicitate