Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Poezie  Sageata  Nichita Stănescu

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Înger şi om


Lia Dumbravă

26.03.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul urmator din rubrică
Eram la Bucureşti, studentă, locuiam într-o cameră mică, undeva la mansarda unui bloc burghez din piaţa Rosetti, care avusese "pe vremuri" camere de servitori, acum toate populate de studenţi. Îl cunoşteam vag pe Andrei, îl chema Stănescu, era student la arhitectură şi toată lumea ştia că este nepot al lui Nichita. Ne salutam... apoi într-o zi, normal, ne-am oprit dar, spre surprinderea mea, primele lui vorbe au fost: "să nu mă întrebi nimic de Nichita!"

Acolo am realizat, uitând complet de Andrei, că Nichita era om, avea o familie, trăia cu mâncare şi somn, cu iubire şi tristeţi, că fusese la şcoală într-o bancă, Doamne! avea prieteni - oameni cu care glumea şi pe care el îi atingea nu numai cu poezia lui ci şi cu privirea. Am trăit atunci o stare atât de puternică încât şi azi mi-o amintesc perfect, aş putea-o numi demitizare dar a fost mai degrabă o umanizare a unui poet cu poezia lui cu tot... sau poate e acelaşi lucru.

M-a obsedat luni de zile ideea că Nichita era bărbat, că undeva lângă el era femeia pe care o iubea şi de atâtea ori am încercat să îmi imaginez cum poţi primi în loc de cuvinte de dragoste, poezii. Aşa am ajuns ca Nichita, îngerul, să îmi spună poeziile lui. Îl cunoscusem într-un înserat ca om şi imediat am ştiut sigur că poeziile lui erau şi pentru mine. Omul, cel care descoperisem că trăieşte, mi le spunea exact pe acelea pe care le iubeam mai mult: Ce repede se stinge lumina unei mâini/ce ţi-a atins privirea întinsă ca un sunet... Nu eram obsedată de Nichita în genul fetelor care îşi aşteaptă idolii doar ca să leşine de fericire, ci, din când în când, atunci când mai scotea câte un volum de poezii îl mai cunoşteam câte puţin, îi descopeream surâsurile, nu foarte vesele sau vorba moarte pe care o folosea atât de surprinzător.

Am plecat din Bucureşti... apoi, la câteva luni, el a murit. Se poate descrie ce am simţit?
Şocul, frustrarea, chiar furia, eram furioasă pe el - sau pe mine - că devenise om, că putea muri aşa, oricând, fără să mă pregătească sau anunţe. Circumstanţele m-au împiedicat să plec la Bucureşti la mormântarea lui, îmi amintesc cum veneau informaţiile, adică aproape de loc, cât de puţin ştiam de fapt despre ce se întâmpla şi cât de mare era dorinţa să aflu, să înţeleg ca şi când dacă aş fi ştiut cum murise, moartea lui ar fi putut fi mai uşor de suportat. Secretul greu, insuportabil, vâscos care înconjura fiecare act al vieţilor noastre dar mai ales al vieţilor lor, ale celor câţiva pe care îi iubeam cu toţii... atât de puţini!

Astăzi, retrospectiv, mă gândesc cu oroare la viaţa pe care o duceam şi îmi dau seama că Nichita a fost unul dintre puţinii oameni frumoşi ai acelor timpuri.
Dar murise!

Ne-am adunat câţiva prieteni să vorbim despre el, unul dintre noi, actor, venise pregătit să citească versurile lui şi avea vocea ciudat de asemănătoare cu a lui Nichita sau poate doar mi se părea... atât de mult îmi doream să fie încă viu.
După programul cunoscut, pe la 8 seara, s-a luat curentul, o vreme a citit la lumânare dar până la urmă am stins-o, am început să înşirăm versurile, fiecare cum şi le amintea, le furam unul de la celalalt cu bucuria aducerii aminte şi în seara aceea rece, tristă, neluminată în jurul nostru au plutit cuvintele lui şi au rămas, ni le-a spus Nichita, omul, dar omul nu mai era şi totuşi ele existau ca o umbră din care i-am făcut aripi şi a redevenit înger.
Mi-am şoptit atunci: Mi-e dor/să pot să nu-mi mai fie dor/de tine. Dar mi-a mai fost, numai că învăţasem secretul, îngerii nu mor, ei plutesc în jurul nostru, iar îngerul Nichita când zboară se aud în jur aripile lui, zgomotul acela este poezie.
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer