Dosarele mamei mele

Citiți o cronică a acestei cărți.

András Forgách (n. 1952) este prozator, dramaturg, scenarist, eseist și traducător maghiar. În prezent, este profesor la Universitatea de Teatru și Film din Budapesta.

Forgách a publicat două romane cu un considerabil ecou (Aki nincs, 1999, și Zehuze, 2007), precum și mai multe volume de eseuri și unul de teatru. Este autorul mai multor scenarii de film și traducător în limba maghiară al unor piese aparținând lui Heinrich von Kleist, Tennessee Williams, Harold Pinter, Jean Genet, Frank Wedekind, Beaumarchais, Victor Hugo, Schiller ș.a.

Pentru creația sa, András Forgách a fost recompensat cu distincții de mare prestigiu: Premiul Attila József, Premiul Mari Jászai, Premiul Béla Balázs și Premiul Milán Füst.
La trei decenii după căderea comunismului, în timp ce investiga trecutul familiei sale, András Forgách descoperă un fapt îngrozitor. Mama lui, de care-l legase o iubire autentică, fusese informatoare a regimului Kádár; ea dăduse informații nu doar despre cunoștințe întâmplătoare, ci și despre prieteni, rude și chiar despre propriii copii.

În Dosarele mamei mele, András Forgách îi dă cuvântul mamei dispărute, lăsând-o să-și asume trecutul, dar și dând viață unor zone ale memoriei afective pe care politica și istoria nu au reușit să le umbrească.

"Adevărul e că am multe lucruri pentru care să-i fiu recunoscător mamei. Dragostea pe care i-o purtam, și pe care încă i-o port, a fost cea care mi-a dat puterea de a scrie această carte... Nu o judec. Dar sunt în povestea de față momente rușinoase și dureroase. Îmi vine de multe ori să plâng în numele ei. Le-a dat securiștilor numele meu, numele prietenilor mei. Dar cred că atunci când iubești un om îl vezi ca pe un tot, în întreaga lui complexitate. Altfel, cine ar mai scăpa de judecată?" (András Forgách)

"Dosarele mamei mele este un basm cvasimitologic, pe care Forgách îl construiește sub forma unui amalgam de ficțiune, poezie și jurnalism, o poveste ce-și are rădăcinile în mâlurile Războiului Rece." (Tim Adams, The Guardian)
 
"O scrisoare de dragoste care ar trebui citită de toată lumea." (The Herald)
 

Zece minute mai târziu, a sunat interfonul de la poartă. Doamna Pápai așteptase în hol, în apropierea interfonului, încordată la maximum. A smuls receptorul din furcă de parcă ar fi fost o chestiune de viață și de moarte. Întâmpinată de vocea politicoasă a unui bărbat, a răspuns cu un "Bună ziua!" sonor.
- Etajul șase, în dreapta liftului, a mai strigat ea în receptor.
- Știm, i-a răspuns pe neașteptate vocea politicoasă a bărbatului.

Doamna Pápai i-a primit cu ușa larg deschisă pe bărbații în salopete, unul dintre ei purta o beretă și ducea în mână o trusă de scule, un altul avea o șapcă cu cozoroc, al treilea o valijoară neagră. Nu au intrat imediat, au bătut un timp pasul pe loc în fața preșului inexistent, pe linoleumul plin de cocoloașe, pe alocuri rupt, scuturându-și zăpada de pe pantofi. Cel cu bereta a dat de câteva ori cu piciorul în peretele zugrăvit cu vopsea de ulei verde, ca să scape de zloata noroioasă care i se lipise între interstițiile tălpilor de la cizme.
- Veniți, veniți, nu contează, oricum tocmai făceam curat! a strigat, poate că din nou prea tare, doamna Pápai, care n-ar fi vrut ca vreunul dintre vecini să-i fi zărit vizitatorii. Instalatorii de gaze și de apă umblau singuri, pe când ăștia erau trei. Îi privea pe bărbații necunoscuți cu un amestec neobișnuit de încredere și neîncredere, nu știa cât de drăguță ar trebui să fie sau cât de intruziv ar putea să pară comportamentul ei.
- Unde e? a întrebat cel cu mustața, care părea superiorul celorlalți, la care doamna Pápai i-a condus imediat pe oaspeți în camera din mijloc, în așa numita sufragerie, și a arătat afară pe fereastră.
- La etajul doi, a adăugat ea plină de importanță. Bărbații s-au uitat pentru o clipă unul la altul, aproape că uitaseră de acoperire, care bineînțeles că le fusese băgată bine în cap în timpul instructajului din dimineața aceea.
- N-am putea acționa fără martori? îl întrebase șeful grupului pe căpitanul Mercz în timpul instructajului, dar căpitanul Mercz fusese ferm.
- Ar fi prea riscant să pătrundem în locuință, pentru că proprietarul este imprevizibil, nu se știe când se găsește acasă și, în acest caz, ținerea permanentă sub observație a locuinței ar fi o risipă inutilă de timp și de bani. Putem avea perfectă încredere în doamna Pápai. Și, pe deasupra, ea nu știe care este adevăratul scop al vizitei. În orice caz, să aveți la voi un aparat foto. Neapărat să faceți o serie de fotografii de interior, ca să știm exact dispunerea încăperilor. În fiecare încăpere. Dacă găsiți publicații ilegale, fotografiați-le și pe acelea. O să aveți aproximativ treizeci de minute la dispoziție pentru asta. Trebuie să montați în toate cele trei camere. Locuințele astea vagon îți dau dureri de cap.
- Ne descurcăm, a spus cu glas obosit cel cu bereta, care în acea zi avea de făcut trei astfel de lucrări.
- Fac o cafea? a întrebat doamna Pápai plină de zel, fără a înțelege ce-i cu tremurul care îi zgâlțâie trupul, în timp ce încerca să se comporte cât mai natural posibil. Trebuia să aibă grijă să nu i se poată citi nimic pe față.
- Adică trei, s-a corectat ea imediat.

Acolo, la etajul trei, unde e trasă perdeaua! a strigat ea, când a observat o ușoară nesiguranță pe chipurile bărbaților care stăteau în mijlocul camerei. Unul dintre ei admira carpeta mare și colorată de pe perete, pe care femei cu prunci în brațe și urcioare pe cap porneau înspre fântână, în timp ce bărbații, cu sapa sau coasa pe umăr, se îndreptau spre pământul tare și bolovănos al tărâmului făgăduinței, cu gândul de a-l desțeleni. Carpeta acoperea în întregime unul dintre pereții micii încăperi.
- Goblen, a spus doamna Pápai, făcut de mama mea. Bărbatul cu bereta a scos un plescăit aprobator, în ochi i s-a aprins o lumină prietenoasă, s-a apropiat de carpetă și a atins-o.
- Minunată, a declarat el cu capul înclinat într-o parte. Doamna Pápai a tresărit, nici ea nu știa de ce. Ca și cum i-ar fi fost smulsă inima din piept. Între timp, cel cu mustață și-a așezat geanta de instalator lângă radiatorul gri, s-a lăsat pe vine și a pescuit din ea un aparat de fotografiat Nikon. Cu mișcări lente, fără grabă, a băgat filmul în aparat și, ascuns în spatele perdelei galbene, a început să fotografieze casa de peste drum. Sau cel puțin s-a prefăcut că o fotografiază. Nu era indicat să irosească filmul pe prostii.
- Eu aș dori o cafea, a spus atunci al treilea, trezind-o pe doamna Pápai din visul ei cu ochii deschiși și a urmat-o în bucătărie.
- Prea mare nu e, a observat el complice și s-a oprit plin de importanță în pragul ușii, în timp ce doamna Pápai a aprins focul.
- Din păcate n-am decât nes, a spus doamna Pápai spășită.
- Perfect, a răspuns politicos bărbatul, cercetând între timp bucătăria.
- Cu lapte?
- Fără, fără. Și fără zahăr! a răspuns vesel, la care doamna Pápai, asistenta cu experiență i-a privit în fața. Bărbatul nu avea un ten prea sănătos. Pielea era umflată și avea cearcăne vineții sub ochi. Lucra noaptea, în schimburi lungi, se obișnuise.
- Nu se recomandă fără zahăr și lapte pe stomacul gol, l-a prevenit încet doamna Pápai. Bărbatul a scuturat din cap, în gestul lui nerăbdător părea să se fi amestecat o nuanță amenințătoare. Se comporta ca unul care n-are chef de vorbărie acum, cu toate că între timp gura i se întinsese într-un zâmbet rigid care îi înghețase pe față. În minuscula bucătărie, doamna Pápai a rămas o vreme lângă soba de gătit, apoi s-a așezat pe un scaun. Încerca, cât se poate de discret, să tragă cu urechea la zgomotele și vocile înăbușite de dincolo. Curând, în spatele umărului bărbatului care stătea în prag a apărut fața nebărbierită a bărbatului cu beretă.
- Nu vă supărați, tovarășa, aș putea folosi telefonul? Doamna Pápai a dat din cap. Unde e?
- În camera fiului meu.
- Mulțumesc, voi plăti conversația.
- Nu, nu, nu-i nevoie, nu vă bateți capul. Doar nu sunați în America, nu-i așa? Deja regreta că-i scăpase cuvântul. Apa a început să fiarbă. Doamna Pápai ar fi vrut să tragă cu ochiul în hol, să vadă ce se întâmplă acolo, dar nu putea. A rămas locului, neștiind ce să facă, uitând de sine.
- Fierbe apa, i-a atras atenția bărbatul care, abia acum și-a dat doamna Pápai seama, mesteca un băț de chibrit. Îl trecea dintr-un colț al gurii în celălalt și înapoi.
- S-ar putea să fie cam tare, a spus doamna Pápai scuzându-se, la care bărbatul care se întindea deja după ceașcă a râs.
- Important e să-mi facă rău, doamnă, asta-i important, să-mi facă rău.