Despre curajul de a coabita cu adevărul - Dosarele mamei mele

Citiţi un fragment din această carte.

De câţiva ani mă preocupă istoria familiei mele. Am început să întreb în stânga şi în dreapta, fără un plan bine stabilit şi constatând că sunt din ce în ce mai puţini cei pe care îi mai pot întreba, care mai au amintiri legate de bunicii şi străbunicii mei.

N-am găsit niciodată suficient timp că caut prin arhive şi tot amân un demers organizat, trăgând nădejde că într-un moment nu foarte îndepărtat îmi voi găsi timp să fac şi asta.

Am descoperit până acum un străbunic hangiu în mahalaua în care au trăit Codin şi Terente. Şi un bunic acuzat de legionarism pentru că a refuzat să se înscrie în CAP. A plătit nu doar cu închisoarea, dar şi cu ani grei de muncă la o carieră de granit. Nimic spectaculos. Doar exemple despre cum Istoria Mare modifică, deraiază sau curmă destine personale. Poveşti de viaţă pe care nu le colecţionează nimeni şi care deja sunt în mare parte uitate.

Cum aş fi reacţionat dacă în trecutul familiei mele aş fi descoperit poveşti cumplite, crime, trădări sau alte grozăvii? Cum aş fi convieţuit cu adevărul?

"Există lucruri pe care le putem înţelege doar dacă ni se întâmplă nouă", spune scriitorul maghiar András Forgách în cartea Dosarele mamei mele publicată în limba română în primăvara lui 2021, în colecţia Anansi Ego, la Pandora M (traducere din limba maghiară de Andrei Dósa).

Născut în 1952 la Budapesta, András Forgách este scriitor, dramaturg şi traducător, profesor la Universitatea de Teatru şi Film din capitala Ungariei.

Cartea sa este rezultatul unei şocante descoperiri personale: mama lui mult iubită fusese spioană, informatoare a regimului Kádár. Din păcate, la momentul aflării dosarelor, ea nu mai era în viaţă ca să se apere sau să-şi prezinte propria versiune a faptelor.

O familie ieşită din comun. Tatăl, Marcell Forgách, evreu originar din Satu Mare numit Friedmann la naştere, şi-a văzut toată familia exterminată la Auschwitz. Îşi cunoaşte viitoarea soţie pe când se afla la studii la Tel Aviv. Bruria a fost marea lui iubire. Ea l-a iubit mai puţin, dar fidelă idealurilor sovietice, i-a rămas alături până la moarte, în ciuda faptului că erau profund nefericiţi împreună, iar lui i se declanşează o boală cumplită: schizofrenia.

Pentru o scurtă perioadă întreaga familie locuieşte la Londra, pentru că Marcell este numit corespondent al Agenţiei de Presă Maghiare. Iar apoi Bruria preia sarcinile de spion ale soţului, sub numele conspirativ de "Doamna Pápai". Ironie sau întâmplare, faptul că cei doi soţi evrei îşi aleg numele conspirativ "al Papei"? Nu putem şti, pentru nu mai sunt în viaţă şi nu pot fi întrebaţi.

Bruria Avi Shaul era născută în Tel Aviv, fiica unui renumit scriitor şi traducător, Mordechai Avi Shaul. Frumoasă, educată, generoasă, iubitoare de muzică clasică, Bruria era în acelaşi timp o admiratoare înfocată a lui Stalin şi nimic n-a putut să-i schimbe convingerile, o viaţă întreagă. Cum pot coabita în aceeaşi persoană trăsături atât de diferite? Ce ţine împreună fire atât de disparate? Cum se pot îmbina o fire artistică, generoasă cu un fanatism politic neclintit?

Îşi urmează soţul în Ungaria în 1947 şi are mari dificultăţi de adaptare: nu cunoaşte limba maghiară, nu-i place mâncarea Est-europeană, nu-şi iubeşte bărbatul. Naşte trei copii şi adoptă un al patrulea, o fată. Apartamentul lor este mereu deschis pentru rude şi prieteni. Îşi îngrijeşte soţul cu devotament până la sfârşit. Este iubită şi admirată de toată lumea. Cum să bănuieşti că duce o viaţă dublă? Când are timp de toate?

Cartea Dosarele mamei mele este un amestec tulburător de ficţiune, poezie şi anchetă jurnalistică. Părţi importante din dosarul secret al doamnei Pápai sunt redate sub forma unor note de subsol în prima parte a romanului.

A doua parte a cărţii cuprinde cinci poeme adresate de autor părinţilor săi, Marcell şi Bruria. Ultima parte, intitulată "Încă ceva", este însă cea mai emoţionantă, cuprinzând mărturia autorului. Vestea care cade ca un trăznet. Neîncrederea, negarea, furia, disperarea. Impresia că legile gravitaţiei şi perspectivei s-au modificat iremediabil de la un moment la altul. Nimic nu mai poate fi la fel după aflarea acestei veşti. Toată viaţa de până acum a fost întemeiată pe minciună, se clatină, se pulverizează, dispare.

Apoi încet te repliezi, vrei să afli tot adevărul, vrei să înţelegi. Critici, acuzi, urli. Dar până la urmă vrei să doar ierţi.

András Forgách spune că iubirea pentru mama sa l-a făcut să scrie această carte. Iubirea şi dorinţa de a spune adevărul, în vremuri în care diferenţele de opinie încep să nu mai fie permise de regimul tot mai represiv al lui Viktor Orbán.

De pe coperta ediţiei în limba română a romanului Dosarele mamei mele Bruria zâmbeşte dintr-o fotografie de tinereţe. E frumoasă, delicată, cu o coafură înfoiată, frunte înaltă şi sprâncene bine conturate. Priveşte într-o parte şi un zâmbet enigmatic îi luminează ochii uşor oblici.

Mă întreb ce-ar fi spus ea, Bruria (Doamna Pápai) dacă ar fi avut ocazia să-şi citească propriul dosar de colaborator. S-ar fi recunoscut în descrierile făcute de "tovarăşii" care o recrutaseră şi scriau rapoarte minuţioase ale întâlnirilor pe care le aveau? Sau după citirea acelor relatări ar fi avut sentimentul că e vorba despre altcineva în cele 79 de pagini şi 48 de rânduri? Şi cât de mare e prăpastia între ce dorea, simţea şi gândea şi rândurile reci din procesele-verbale ale miliţienilor?

Apoi, desigur, încă o întrebare, care nu are cum să nu apară: ce s-ar fi întâmplat dacă în România toate dosarele fostei Securităţi ar fi fost puse transparent la dispoziţia publicului? Ce-ar fi ieşit la iveală? Şi mă refer aici nu doar la cazurile răsunătoare ale oamenilor cu notorietate, dar şi la măruntele poveşti inviduale, rotiţe mici care într-un fel sau altul au permis mecanismului să se învârtă şi să uniformizeze. Am fi avut şansa să vindecăm rănile provocate de duplicităţi, complicităţi, trădări, frici, laşităţi?

Acest lucru nu s-a întâmplat însă, multe dosare au fost distruse sau au fost folosite ca instrumente de şantaj şi din câte am putut verifica o experienţă similară au avut şi Ungaria, dar şi Bulgaria. (Îmi vine acum în minte cazul Juliei Kristeva, despre care s-a aflat în anul 2018 că ar fi colaborat cu poliţia politică bulgară cu numele conspirativ "Sabina").

Probabil că după furie şi durere ar fi urmat iertarea, acceptarea faptului că un om înseamnă mai mult decât un dosar sau un raport la securitate. Pentru că altfel, aşa cum spune András Forgách: "cine ar mai scăpa de judecată?"

P.S. - N-aş vrea să închei fără să spun că traducătorul Andrei Dósa a reuşit să transpună Dosarele mamei mele într-o limbă română suplă, clară şi foarte naturală. Pot doar să bănuiesc că traducerea din limba maghiară a acestui roman dificil, care abordează mai multe stiluri şi registre, a fost din cale-afară de anevoioasă.