Răul pe care oamenii îl pot face - Atentate şi crime politice în istorie

Citiţi un fragment din această carte.


În piesa sa despre Iulius Cezar - un personaj pe care, deloc întâmplător, vă previn că imediat îl veţi (re)întâlni şi aici, în paginile ce urmează - William Shakespeare scria unele cuvinte care, până astăzi parcă, îşi aruncă lumina (sau umbra) asupra fiecărei acţiuni umane: "Răul pe care oamenii îl pot face trăieşte şi după ei / Pe când lucrurile lor bune, cel mai adesea, intră în pământ odată cu oasele lor."
Oare aşa să fie?

De fapt, cu toţii avem convingerea că lucrurile, din fericire, nu se petrec mereu după această reţetă. Frazele lui Shakespeare sunt (sperăm cu toţii!) mai curând expresia unei amărăciuni pasagere, proprie unei drame istorice cu final cunoscut, decât o filozofie ontologică, aplicabilă tuturor faptelor vieţii.

Mai presus de toţi, cred că tocmai învăţătorii şi profesorii (de orice specializare ar fi ei şi de orice nivel) sunt cei care au un preaplin de argumente împotriva acestor cinice idei. Adică, cine şi-ar mai dori să devină profesor dacă într-adevăr ar crede că nicio învăţătură de bine nu trece dincolo de termenul fatalmente mărginit al vieţilor noastre? Ce anume (bun) să-i mai înveţi pe tineri dacă ai convingerea că această învăţătură e oricum inutilă, de la bun început, şi că natura umană (care, rezultă, e rea prin ea însăşi) va scoate la iveală tot ce este mai urât în fiecare dintre noi? În fine, mai simplu spus, cum să mai fii profesor sau învăţător atunci când - după logica acestor sentinţe shakespeariene - nicio faptă bună nu supravieţuieşte celui care a făcut-o?

Ei bine, întâmplarea face că sunt deja aproape 25 de ani de când am avut ocazia de a-l întâlni pe autorul paginilor ce urmează: dl. Mihai Manea, profesor de istorie, autor de manuale în specializarea sa, mentor sau ghid al multor generaţii de profesori, un om căruia îi place să afle noi nişe ale imensei istorii globale şi, mai ales, îi place să o împărtăşească tuturor celor care-i ies în cale, fie ei elevi sau cititori.

Cunoscându-l în aceste condiţii - ca pe un om dedicat, prin vocaţie şi carieră, transmiterii cunoaşterii istoriei - am fost cu atât mai surprins atunci când am primit textul cărţii de faţă.

Dar a fost o surprindere plăcută: pentru că şi eu, asemenea autorului, împărtăşesc o fascinaţie pentru acele niciodată anunţate şi mereu prezente lebede negre ale istoriei care sunt atentatele politice. Atât de mult din istoria noastră se datorează acestor incidente, încât este imposibil să le treci cu vederea.

Iar Mihai Manea exact acest lucru îl face: nu numai că nu le trece cu vederea, ci chiar ni le propune, într-o recapitulare inevitabil parţială, pe unele dintre cele mai importante (prin consecinţe) astfel de evenimente ale istoriei mondiale. Are, oare, rost să vorbim despre ce şi cum ar fi fost istoria fără aceste atentate? Cu siguranţă, nu! Jocul contrafactualului - ce s-ar fi întâmplat dacă - e delicios, dar în condiţiile de faţă primul pas, obligatoriu, este cel fixat de autor: anume, ce s-a întâmplat în realitate, când şi de ce. De aici începe, într-adevăr, cunoaşterea istoriei cu majusculă.

Face, oare, parte crima din natura umană?

S-ar spune că da - pentru că la temeiul Bibliei noastre, în Vechiul Testament şi mai apoi în Noul, crimele sunt surprinzător de multe. Un purist al gândirii biblice ar spune că natura noastră, prin ea însăşi, şi-a dovedit decăderea nu odată cu izgonirea lui Adam şi a Evei din Rai, ci mai ales odată cu fratricidul dintre Cain şi Abel. Care au fost motivele pentru care doi fraţi se omoară, acolo? Care sunt motivele pentru care doi fraţi - azi, în lumea noastră - se pot hăitui unul pe altul (în justiţie, în cel mai bun caz)?

Fiind imperfectă, natura umană naşte inevitabil pasiuni. Şi, de când omul a înfiinţat primele aşezări sedentare - altfel spus, după prima mega-revoluţie a trecutului comun, aşa-numita "revoluţie neolitică", în care am învăţat să plantăm seminţe şi să avem, vreme de luni bune, răbdarea de a le culege rodul - tot de atunci a început şi cursa inerentă între indivizi, clanuri, mai apoi popoare sau state. Pentru ce ne-am luptat? Pentru ceea ce ne luptăm şi azi: pentru o lărgire a puterii noastre. Pentru o bucată de pământ în plus. Când ai acea bucată de pământ, te lupţi pentru un titlu. Când ai acel titlu, te lupţi pentru o funcţie. Când ai acea funcţie, te lupţi pentru una mai înaltă. Când ai acea funcţie mai înaltă, te lupţi împotriva celor care - ademeniţi de aceeaşi aromă a puterii căreia şi tu i-ai cedat altădată - vor să-ţi ia locul.

Şi roata istoriei merge mai departe, la nivel de indivizi sau state.

Diferenţa dintre atentate şi crime nu e atât de clară pe cât se crede

De fapt, în istorie, diferenţa dintre atentate şi crime n-a fost niciodată foarte clară: victimele sau partizanii victimelor vor vorbi mereu despre o crimă şi o vor descrie ca atare (vezi partizanii dintotdeauna ai amiralului Coligny, protestantul francez omorât de catolicii francezi în secolul al XVI-lea), după cum se înţelege că tabăra adversă, mereu, evită cuvântul crimă şi pune în loc atentat, regicid, lovitură de stat, revoluţie etc. La acest capitol noi, românii, suntem deja "vaccinaţi": nostalgicii lui Nicolae Ceauşescu, cei care se adună în fiecare ianuarie în cimitirul Ghencea, spun că, în decembrie 1989, personajul lor a fost doborât prin "crimă" şi prin "trădare". În paralel, în fiecare final de decembrie, România aniversează, în mod oficial, "începutul revoluţiei române" şi "doborârea dictaturii ceauşiste" etc.

Aşadar, indiferent de ceea ce spun manualele tuturor ţărilor (şi mă refer aici la cele democratice, precum România de azi), adevărul nu e niciodată sanctificat. Versiunile alternative vor exista mereu. Exemplu (vezi în paginile următoare): nici azi nu ştim cum anume, în ce fel şi prin cine s-a produs atentatul împotriva omului politic şi prim-ministrului român Barbu Catargiu (în anul 1862). Altfel spus, România modernă e clădită pe un atentat politic pe care nu l-am elucidat în mai bine de 150 de ani!

Învaţă oamenii ceva din istorie?

Întâmplarea face ca, în zilele în care scriam această prefaţă, cu plăcere citind noi şi noi pagini din cartea ce urmează, să fi fost ajuns din urmă de o oribilă veste, la un final de săptămână francez: într-o localitate din nord-vestul Franţei, nu foarte departe de Paris, un profesor de istorie, pe nume Samuel Paty, a fost decapitat de un tânăr musulman (cecen, cu cetăţenie rusă - avea să spun Poliţia) pentru că le arătase, unor elevi liceeni, cu titlul de exemplu privind libertatea presei, nişte caricaturi cu Mahomed.

Mai recitiţi, odată, paragraful de mai sus. Un profesor omorât de unul (unii?) dintre cei care doresc să impună legea islamică, şaria, în Franţa, în ţara care a iniţiat drepturile omului, pentru faptul de a fi arătat, unor elevi, o caricatură cu un personaj religios.

În momentul în care am aflat această ştire (au fost două-trei zile, în Franţa, în care numai despre asta s-a vorbit, în detrimentul omniprezentului covid-19!) mi-am adus, oarecum instinctiv, aminte de un alt profesor de istorie: românul Nicolae Iorga, profesor universitar (apare în paginile de mai jos), care a fost asasinat, cu gloanţe de pistol, în noiembrie 1940. Ucigaşii lui, nişte tineri legionari de extremă dreapta, care doreau să facă din România o ţară ca "soarele sfânt de pe Cer".

Între noiembrie 1940 şi octombrie 2020 sunt, aproape precis, 80 de ani. Adică o viaţă de om. Sau, cum ar spune istoricii, trei sau patru generaţii, într-o comunitate.

Oare, între cele două crime s-a schimbat ceva? Mersul istoriei înseamnă, obligatoriu, "evoluţie"? Există vreo linie dreaptă între aceste incidente ale istoriei? Sau, la drept vorbind, sunt acestea "incidente"? Sau sunt ele inerente naturii umane?

Şi, astfel, pentru unii, cercul se încheie!

O recapitulare necesară

Ceea ce ne oferă autorul, aici, este o impresionantă recapitulare a unor atentate politice care au schimbat istoria lumii. Da, unii le-au spus "crime"; alţii le-au negat, pur şi simplu. Indiferent de cum le numim, istoria noastră, a tuturor, nu ar fi fost aceeaşi fără ele. E bine să le recapitulăm şi să medităm pe marginea lor.

Cel care a scris acest volum, dl Mihai Manea, ştie foarte bine cât de mult sau puţin înţeleg oamenii, în general, din istoria lor. Dar credincios menirii sale de profesor şi de promotor al cunoaşterii, autorul acestor pagini ne arată câteva cărămizi din trecutul civilizaţiei noastre. Unele, clar, au fost închegate cu sânge.

O recapitulare necesară, aşadar, şi mai ales o lectură care vă va pune pe gânduri!

(Adrian Cioroianu, 2020)