În 1938 un domn a relatat la difuzoare cum va fi invadată lumea de extratereştrii. S-a dovedit a fi o poveste SF, prima din acest gen, dar a fost şi momentul de referinţă al inventării radioului. De atunci s-au întâmplat multe. Câţiva ani, oamenii au ascultat muzici, apoi ştiri şi şi-au format o oarece cultură de masă. După o vreme a apărut televiziunea şi imaginea şi-a spus cuvântul. Adică a înlocuit cuvântul. În câţiva ani televiziunea a doborât radioul iar imaginile, în formele alese de stăpânii televiziunilor (realizatori, producători, patroni), au intrat în toate casele suprimând până şi cărţile. ("Aştept să văd filmul, nu mai citesc cartea" era un banc care a devenit realitate).
Ca să supravieţuiască, radioul a trebuit să se fragmenteze, să devină specializat pentru bucăţi de public: adolescenţi, iubitori de ştiri, bărbaţi, femei etc. Au mai trecut ceva ani şi a apărut internetul. Televiziunea are un concurent serios, publicul nu mai caută telecomanda ca să-şi găsească emisiunea de care are nevoie, îşi creează el, pe net, propriul program cu tot ceea ce doreşte, de la filme porno până la operele complete ale lui Shakespeare. Ca să facă faţă invaziei internetului, televiziunea trebuie să se comporte la fel ca radioul: să se adreseze unor segmente precise de public, unor felii din tortul audienţei. Iar televiziunile din România, ca peste tot în lume, încep să se supună acestei reguli: avem televiziuni muzicale, televiziuni culturale, televiziuni de ştiri, televiziuni pentru femei etc.
Înţelegeţi cât de departe s-a ajuns de la o poveste despre extratereştrii care i-a pus pe americani să-şi facă provizii peste provizii de teama unei invazii care le-ar fi pus viaţa în pericol? Povestea se numea "Războiul lumilor" era semnată de H.G Wells, iar varianta radiofonică era dramatizată de Orson Wells. Aceiaşi poveste e ecranizată astăzi de Steven Spielberg, iar Tom Cruise ia caimacul publicitar. Filmul e pe ecranele noastre din această săptămână şi e un bun prilej pentru a vorbi despre războiul altor lumi.
Săptămâna aceasta a fost una victorioasă pentru lumea mea, pentru generaţia mea. Ani de zile pentru mine, televiziunea naţională a fost un mamut cu vârstă matusalemică. Mă ajutau să lipesc această etichetă programele care nu ţineau ritmul cu viaţa, filmele pe care le văzuseră şi părinţii mei când erau copii (pe vremea aia nu cenzurase Ceauşescu programul tv) promoţiile care, dacă existau, erau aberante. Apoi, în ultimii patru ani, mamutul matusalemic şi-a făcut operaţie estetică, s-a întinerit cu câteva sute de ani, şi-a schimbat hainele, filmele şi o parte din programe. A inventat campanii publicitare simpatice şi i-a făcut vedete pe cei din generaţia mea. Dar a păstrat mirosul de mamut şi scheletul oaselor lui matusalemice era vizibil pentru ochii avizaţi.
În interiorul televiziunii naţionale, a fost un război al lumilor: lumea veche s-a bătut cu lumea nouă. Iar de săptămâna asta e un alt câştigător.
În acest moment, la conducerea televiziunii naţionale, în trei posturi cheie, se află trei tineri din generaţia mea: Tudor Giurgiu - Preşedinte, Anca Gheorghe - Director Marketing, Ada Rosetti - Director de achiziţie. Şi scriu despre ei pentru că îi cunosc şi ştiu că se vor strădui ca într-un an-doi, televiziunea naţională să fie o şi mai mare ameninţare pentru concurenţa ei. Ştiu, pentru "lumea cealaltă" e un motiv de panică şi, ca în povestea lui Wells, vor fi unii acum care îşi vor face provizii multe: noi televiziuni, ziare, reviste.
Într-un fel aveţi dreptate. N-aveţi decât să rămâneţi atenţi pentru că aici nu e vorba de o poveste SF. E realitatea. Uitaţi-vă bine în jurul vostru: a început invazia. Extratereştrii din generaţia mea - cei care au avut întotdeauna ceva pertinent de spus - încep să cucerească şi ultimele dintre teritoriile interzise.
Gândiţi-vă la posturile cheie din toate trusturile de presă care au succes. Nu sunt cumva acolo tineri de 30 şi ceva de ani? Vă panicaţi?!
(Articol preluat din Jurnalul Naţional)