Toate aceste aprecieri şi le spune singur în oglindă. Pentru că e luni, şi lunea mereu n-are ce să facă decât să se trezească, să se dea jos din pat, să meargă până la baie, să-şi golească măruntaiele, să se întoarcă apoi în pat, pentru încă trei-patru ore, uitându-se la teveu, ca apoi din nou să mearga la baie, să-şi golească maţele, să se uite în oglindă şi să-şi vorbească. Dacă nu şi-ar vorbi el, ar rămâne nebagat în seamă. E bine să vorbeşti, dacă nu schimbi o vorbă toată ziua, o iei razna. Da. O iei razna, te loveşte leuca în cap. Dai în dambla.
Pe la ora cinci dimineţa, muşcă din cârnaţ. Îl înfulecă de la marginea mesei, ca un om care se grăbeşte, care are unde să se ducă după ce termină de mestecat şi înghiţit cârnatul cu pâine şi muştar. Invariabil ultimii dumicaţi îi simte râncezi. Îşi scutură firmiturile de pe tricoul lălâi cu mânecile jegoase. Ar putea să facă o hartă din petele de pe tricou, dacă le-ar împreuna cu o cariocă printr-o linie şerpuitoare. Cred că ar ieşi harta Chinei, dar nu e sigur, şi oricum toate cariocile din casă sunt uscate.
Pe vremea când mai vorbea şi cu alţii, nu numai cu el, cineva i-a spus că dacă urli timp de nouă ani, opt luni, şapte zile, şase ore şi cinci minute, produci tot atâta energie cât pentru a încălzi o ceaşcă de cafea. I-a spus la telefon, pe vreme când oamenii îl mai sunau. Acum nu mai au la ce şi de ce. Uneori îşi mai aminteşte de asta, în somn, dar un pic altfel. Se vede clar în mijlocul sufrageriei, în mijlocul unui maldăr de rufe murdare şi balerine ciobite de porţelan, ţipând şi tot ţipând, ca să-şi încălzească ceaşca de ness rece. Lui nu-i place nesul, doar cafeaua amară, dar în vis, mereu vrea să bea ness frecat cu linguriţa ca să facă spumă.
Urlă. Urlă doar în somnul lui, afară din el nu ies decât icnete slăbănoage ca de femeie bolnavă care se chinuie să urce un etaj pe nişte trepte abrupte şi alunecoase. Spre sfârşitul visului îşi dă seama că vorbitorul de la telefon l-a păcălit, ceaşca fiind în continuare rece, iar băutura sleită, după nouă ani, opt luni, şapte zile, şase ore şi cinci minute de urlat. Pe noptieră vede o cană cu zaţ şi-un chiştoc înecat în restul de cafea. O apucă de toartă, o dă peste gât, înecându-se cu bucata de ţigară, dar când se trezeşte vede că nu e nici-o cană şi nici o noptieră lângă pat.
Duminicile are unde să se ducă. Merge la cimitr, în vizită la nevastă-sa, cu grebla şi stropitoarea după el. Se jenează să le care în autobuz, dar n-are bani de taxi. Are maşină, dar zace de mai mulţi ani în parcare, pişată de potăile vecinilor, de ploaie şi ninsoare. Anul ăsta a crescut frumos ceapa, leuştean e destul, dar nu găteşte ciorbe, aşa că n-are ce să facă cu el. Îl vor piguli găinile. Sunt multe găini în cimitir, neobişnuit de mari, cu pene înfoiate, agresive. Cât nişte dropii ar spune el, dacă ar fi văzut vreodată în viaţa astfel de păsări. Râmele sunt grase aici, prin urmare şi găinile sunt pline de osânză, au uitătura rea de nu-ţi vine să treci pe lânga ele, nici ziua şi nici noaptea. O femeie a fost atacată, i-au sărit în cap după ce a intrat pe poarta cimitirului, cu greu a scăpat cu faţa plină de zgârieturi, mâinile ciupite toate şi inima ca strânsă de o gheară în coşul pieptului.
În fiecare duminică seara îşi face salată de ceapă. Doar ceapă tăiata felii, felii, tăvălită în ulei, oţet şi sare.