Spiridon (VII)

Când neamurile mele au plecat în Grecia aveam fix patru ani. Au plecat toţi: străbunica, bunica, sora mamei cu bărbatul ei şi trei mătuşi, doi unchi şi câteva verişoare. Opţiunea mamei a fost să rămânem pe loc. Bine a făcut.

Îmi amintesc cu precizie inexplicabilă modul în care îşi făceau bagajele. Cu mintea de acum, aş spune că am asistat la un ritual de trecere în care făcutul bagajelor corespundea momentului de desprindere. Din lucrurile strânse într-o viaţă de om aveau voie să ia cu ei cincizeci de kilograme, verigheta şi un inel. Totul trebuia să fie îndesat în lăzi speciale, confecţionate în ateliere autorizate care garantau că grecii şmecheri nu au comandat pereţi dubli sau alt gen de ascunzători. Această reglementare era consecinţa faptului că prin 1948-1949, când cei care se repatriau aveau dreptul să ia cu ei un pat, o masă şi nu mai ştiu ce, cum ajungea omul în Grecia, cum redacta o scrisoare în care scria cam aşa, Dragă Tache, am trecut cu bine la vamă fierul de călcat plin cu bijuterii şi fraierii nu au descoperit nici aurul din piciorul mesei. "Fraierii" nu stăteau însă nici ei degeaba, vegheau şi citeau scrisorile pe şest. Ca urmare, în scurt timp au impus lăzile speciale despre care vorbeam. Altfel spus, gata cu grecii care s-au îmbogăţit pe socoteala noastră, grecii care ne-au supt sângele şi clorofila ca mizile. Să plece de unde au venit cu ce-i în ladă şi pe ei! "Ce-i pe ei" lua uneori forme groteşti. De neuitat în familia noastră a rămas istoria nevestei unchiului Trasibul din Santorini, o blondă planturoasă şi plină de draci, care a urcat pe vapor îmbrăcată într-un mod care i-a consternat pe vameşi. Era un veritabil balot de haine: patru combinezoane, nu ştiu câţi chiloţi, trei bluze, patru fuste şi tot atâtea flanele tricotate... Ce se întâmplă, doamnă, ar fi întrebat-o vameşa responsabilă cu controlul corporal? "M-am îmbrăcat aşa ca să nu răcesc la cuverta", vezi Doamne, ca să-i fie pe covertă cald. Nu supralicitez precizând că plecarea avea loc în luna iunie.

Ca să-ţi faci o idee despre cum îşi făceau bagajele, mă voi referi la două situaţii. Pentru prima trebuie să mergem cu gândul la Brăila, unde mama venise să dea o mână de ajutor. Despărţirea de obiecte se făcea cu enormă dificultate. Îmi amintesc cum cele trei femei, străbunica Eleni, bunica Mary şi mătuşa Bebeca umblau prin casă în toate direcţiile, ţinând în mână un obiect pe care îl cântăreau din ochi. Din ce am putut să constat, cele mai multe obiecte făceau parte din categoria celor care trebuiau să rămână. La un moment dat, Bebeca a tăiat o pereche de nurci şi le-a strecurat în lâna dintr-o plapumă. Pe urmă a venit bărbatu-su şi a urlat că el nu-şi ratează plecarea pentru nişte nenorocite de nurci. A pus-o să le scoată din plapumă, nurcile au ajuns la mama şi apoi la mine care am purtat nurcile cârpite de noi, cum ne-am priceput, toată tinereţea. În această buimăceală generală, străbunica Eleni profita de orice moment mort pentru a merge în bucătărie, unde înşira pe o aţă groasă nasturi de sidef. Erau nasturi de plapumă, groşi, albi pe faţă şi pe spate de culoarea mării. Înşirându-i producea un fel de cârnaţi grei şi alunecoşi pe care îi aşeza unul lângă altul. De unde avea Eleni nasturii este o poveste pe care o s-o spun, poate, mai târziu, acum nu contează. Important este că era foarte hotărâtă să-i ia în lada personală de cincizeci de kilograme. Lumea roia în jurul ei, invocând tot felul de argumente care s-o facă să renunţe. Inutil. Suportase să-şi lase icoanele - multe şi foare vechi - la biserică, înţelesese că tot ce au adunat mai bun va fi risipit pe la rude îndepărtate care nu plecau din România, dar pentru nasturi nu accepta nici un fel de negociere. Tăcea şi înşira. O să mă întrebi pentru ce îşi lăsau ai mei covoarele, cristalurile, argintăria pe unde apucau? Foarte simplu, pentru că în câteva luni urmau să vină americanii şi toţi grecii se vedeau întorşi. Şi nu numai grecii îi aşteptau pe americani, îi aştepta toată lumea. O ţară întreagă i-a aşteptat fără să se plictisească şi ei n-au venit.
 
 

Un alt moment care nu-mi iese din cap de o jumătate de secol s-a petrecut chiar la noi în casă, în garsoniera din strada Mendeleev. Sora bunicii Irina, Maria din Santorini, îşi adusese la Bucureşti tot calabalâcul şi, sub ochii mei speriaţi, făcea ultima triere. Punea în ladă obiectele de care nu s-ar fi putut lipsi oriunde s-ar fi dus. Mi-a explicat că omul nu poate să trăiască fără haine, cearceafuri, crătiţi, fotografii, scrisori, o icoană... Icoana pe care o reţinuse în urma trierii a fost un Sfântul Nicolae care, din păcate, avea o ramă prea grea. I-am propus să scoatem rama şi ea mi-a dat dreptate. Cum a avut curajul să mă lase pe mine să preiau întreaga operaţie rămâne de neînţeles. Adevărul e că, ea bătrână şi eu copil, ne înţelegeam perfect. Şi chiar am scos rama! E drept că, trăgând de ea, m-am zgâriat într-un cui. Sângele a ţâşnit şi Maria m-a legat la mână cu o batistă albă din grămadă. Ei, şi chestia pe care nu pot s-o uit e că, înainte de-a închide lada în care îşi luase după mintea ei lucrurile fără de care nu putea să trăiască, am remarcat că strecoară şi batista pătată cu sânge din zgârietura mea. Văzându-mă că am văzut-o mi-a explicat că aşa, o parte din mine va pleca împreună cu ea în Grecia.