Ina trage cu ochiul şi intervine şi ea:
În timp ce Riri aduna firimiturile pentru poveste, ne propusesem să facem
un ou împreună şi să scriem povestea lui Spiridon la patru mâini. Mâinile ei au
fost mai vrednice şi au terminat cartea în timp ce eu nu scrisesem mai nimic.
Atunci Riri s-a gândit să înregistreze poveştile mele şi să le ţeasă printre
ale ei, dar, din păcate, nici aşa n-am ajuns prea departe. Într-un final, a
încheiat povestea şi mi-a lăsat-o în grijă.
Manuscrisul a aşteptat mult. De fiecare dată când ne hotăram să îl publicăm
în varianta lăsată de Irina, fără alte completări, găseam firimituri din
acelaşi sufleţel, în jur, în poveştile de familie pe care le ştiam eu, în
drumurile în Cefalonia şi Doliani. Aşa că am ales să povestesc şi eu câte ceva,
din când în când. Pentru cei care nu ştiu, sunt Ina (Aina), sora lui Riri,
adică Ecaterina Şafarica, sora Irinei Nicolau.
*
Despre cum s-au cunoscut părinţii, ştiţi deja povestea mea de la Irina. Aş adăuga ceva, nu de dragul preciziei, pentru că nimic nu face povestea mea mai exactă decât a ei, ci pentru a completa portretul lui Pavel Şafarica. În povestea Irinei, Pavel s-a dus în peţit cu o roată de caşcaval şi două rude de salam de Sibiu. E foarte plauzibil, cam aşa deschidea Pavel orice uşă unde voia să fie ascultat. Povestea mamei, aşa cum mi-o amintesc eu, era că Pavel a venit duminică la prânz, la masă, cu doua trăsuri. În prima trăsură erau pălăria şi un buchet imens de flori şi în a doua era el. Expresia excentricităţii nu erau cele doua birje când tot ceea ce duceau ar fi intrat într-una, ci mărimea buchetului de flori, disproporţionat în lumea discretă a Angelei, în Brăila lui 1942. Simt că povestea asta se potriveşte mai bine cu impulsul de a o cere pe Angela de nevasta, doar văzând-o într-o fotografie. Alegeţi variata care vă place. Ambele îl descriu pe tata.
*
Oare bunicul Spiru s-a modelat după loc ori a ales să rămână la Brăila
pentru că era mai aproape de sufletul lui? Nu ştiu. Ştiu însă că am fost în
Cefalonia, insula lui Ulise cum zic chefaloniţii, insula verde, plină de taine,
cu oameni tumultoşi, aprigi şi încăpăţânaţi. Bunicul nu era aşa.
M-am întrebat însă mereu cum i-a răbdat sufletul să stea departe de mare şi să-şi petreacă viaţa în susul şi în josul Dunării. Din poveştile mamei înţeleg că greu. Când a început războiul şi a dus vasul Stelaki, care între timp era al englezilor, la Constantinopol, s-a întors sfâşiat de tristeţe. Nu vom ştii dacă din cauza despărţirii de vas, dacă presimţea că e ultimul lui drum pe apă sau dacă navigând pe mare a înţeles ce a pierdut atâţia ani în care a stat pe Dunăre.
*
Câte poveşti s-au adunat despre făcutul bagajelor şi ajunsul în Grecia. Şi cine ştie câte s-au pierdut.
Fustele Maricăi, nevasta unchiului Trasibul, nu erau oarecare. Fiecare
încreţea câte 4-5 metri de brocard, mătase sau caşmir, iar în tiv erau cusute
bijuteriile. Avea fată de măritat, nu puteau lăsa în urmă tot ce agonisiseră de
o viaţă.
Lăzile, şi ele aveau un schepsis, am aflat de la Bebeca, după aproape 60 de ani. Erau lungi de 1,80 m şi late de vreo 80 cm. Ele trebuiau să devină pat când ajungeau în Grecia în taberele de refugiaţi. În ladă făceai loc în primul rând pentru o plapumă şi un aşternut şi, pe lângă ele, ce mai încăpea. De exemplu, Bebeca pusese trei taioare făcute la cel mai bun croitor din Bucureşti şi trei perechi de pantofi din cel mai fin nabuc. Când a ajuns în Grecia, se uita la haine, se uita la ea şi în jur şi o apuca plânsul. În plus, cum nu putea umbla îmbrăcată aşa în tabară, era practic fără haine. Bunica Mary, strabunica Eleni, Bebeca şi Lalachi au fost încărtiruiţi la Lavrio, în nişte corturi militare, în mijlocul câmpului, la vreo 150 km de Atena. Lalachi, fost armator şi negustor priceput, a fost ales şef de tabară, aşa că au avut un cort numai pentru ei. Era cortul de socializare unde, de două ori pe săptămână, se adunau cu toţii la proiecţii de filme. Era noiembrie. Acolo, ca şi aici, toamna târziu e şi frig şi ploaie. Păi cum să nu te apuce disperarea când ştii că ai lăsat în urmă casă cu tot ce-ţi trebuie şi te trezeşti într-un cort cu mai nimic?
Pe de altă parte, erau vremuri când puteai să pierzi totul peste noapte,
dar şi să recuperezi la fel de repede.
La sfârşit de iarnă, primeşte bunica o recomandată. Bebeca atât aştepta, să
se îmbrace frumos şi să meargă cu Mary la Atena, să vadă despre ce este vorba.
Nu aşteptau nimic bun. Ajunge bunica la poşta şi găseşte un plic de la sora ei
Athena, care era în Africa cu copiii, cu o scrisoare şi patru bani de aur. Cei
patru bănuţi au fost destul să plece din tabără, să meargă la Atena, să
închirieze un loc de stat, să mănânce patru oameni şi să pornească Lalachi
afacerile. După un an se puseseră pe picioare.
Când au plecat din România nu ştiau unde se duc. Îşi propuseseră să se adune cu toţii într-un loc. Bebeca cu Lalaki şi bunica au ajuns primii la Atena. Pe unchiul Trasibul şi Marica vaporul i-a lasat in Chios şi nu au mai plecat de acolo. Unchiul Alcibiade cu Ana au fost în tabăra din Siros şi au ajuns, după mai mult timp, la Atena.
Multă vreme repatrierea grecilor din \'50 a fost un lucru abstract, ca
plecatul păsărilor în ţările calde. Chiar dacă de pe la mijlocul anilor \'60
i-am intâlnit şi am mai povestit multe, plecarea şi ajunsul in Grecia erau în
spatele unor porţi închise ale sufletului, pe care nu erau pregătiţi să le
deschidă. Abia după 2010 au început să povestească şi Bebeca, şi Kiki, fata lui
Alcibiade şi a Anei, şi Titina, prietena lor.