Şi-au făcut bagajele şi au plecat. Imediat a început nebunia scrisorilor. Fără să se sinchisească̆ de cenzură, toată lumea a început să povestească̆. Datorită acestor scrisori, în perioadele comuniste cele mai scârboase, nici nu mi-a trecut prin cap să plec de lângă ai mei. N-am putut să uit lacrimile mamei când citea de Paşti şi de Crăciun veştile din Grecia. Atunci, de sărbători, era cel mai greu. Ei scriau, vin sărbătorile şi voi sunteţi departe, orice am avea pe masă şi în casă nu ne prieşte, am primit urările pe care ni le-aţi trimis şi am plâns. Mama plângea de se usca aflând despre cum plângeau ele şi eu îmi puneam întrebarea legitimă, de ce naiba s-au despărţit?! Chestia cu, ce-ai iubit să ţii în braţe, o interpretez cât se poate de literal. Cei care se iubesc să stea lipiţi unii de ceilalţi ca păduchii în cusătură. Când ochii care nu se văd se uită, treaba e simplă şi tranşată, dacă nu se uită, relaţiile se complică într-un mod greu de suportat.
Scrisorile care veneau din Grecia aveau un altfel de plic, subţirel şi
tivit cu un model albăstriu care te ducea cu gândul la steagul Greciei. Şi hârtia
pe care scriau era la fel de subţirică, iar profilul regelui de pe timbru mi
se părea foarte frumos. Plicurile Mariei erau pline de surprize. De pildă, ea
strecura în scrisori panglici de tafta şi organdi. Faţă de panglicile care
se vindeau la noi în mercerii, cele pe care le trimitea Maria păreau cu totul
şi cu totul de aur. Cum treceau de cenzură rămâne un lucru inexplicabil. Mă
gândesc că, pe atunci, românii mai aveau respect pentru cozile fetiţelor şi
pentru funde. Maria mai trimitea flori uscate de iasomie, iconiţe şi te miri
ce-i mai trecea prin cap. Bebeca, sora maică-mii, avea o altă problemă. La
despărţire, se înţeleseseră asupra modului în care să comenteze situaţia din
România. Dacă lucrurile mergeau rău, mama trebuia să scrie că e bolnavă
Caterina. Timpul trecea şi mama nu scria de boală nimic. Atunci, Bebeca s-a enervat
şi a început să întrebe ea de Caterina, o dată, de două ori, îşi formula
întrebarea cât se poate de răspicat. La noi în familie exista o singură
Caterină, verişoară cu tata, pe care Bebeca abia o cunoştea. Mama, care
uitase de înţelegere, a socotit că soră-sa a înnebunit, aşa că i-a răspuns,
în treacăt, că e foarte bine Caterina. A venit rândul mătuşă-mii s-o creadă
pe mama nebună, toată lumea strecura pe sub cortina de fier tot felul de
grozăvii, numai de la noi afla că în ţară e splendid. S-au lămurit când
s-au revăzut, după şaisprezece ani.
Atunci, eu trăisem deja momentul acela de o stupiditate fără margini când mi s-a reproşat, într-o şedinţă de UTC, faptul că ştiu greceşte, limba unora care au trădat ţara plecând. Era şedinţa în care se analiza dacă merit să intru în organizaţie. De ce nu mi-a dat atunci Dumnezeu gândul cel bun de a le întoarce dosul şi de-a rămâne în poziţia amintită şi când a fost vorba de a intra în PCR? Din cele două "intrări" cred că nu exagerez spunând că nu m-am ales cu nimica în afară de ruşinea care mă va însoţi până la Judecata de Apoi.