Spiridon (X)

De multe ori mă gândesc cu o emoţie teribilă la grecii plecaţi din Brăila, cei mai mulţi morţi sau uitaţi. Câte poveşti au dus cu ei, câte istorii de viaţă... O să murim şi noi şi n-o să ştim de ce veneau la Brăila, dacă, venind, erau în pagubă sau în câştig. De pildă, Spiridon Patrichios, străbunicul Izabelei Eleniţa, care s-a născut chiar astăzi în Honolulu, şi bunicul lui Ina, Alexi şi al meu, nu s-a ales cu nimic.... Când a murit, după ce navigase patruzeci şi doi de ani pe vaporul Stelaki, n-avea, deşi dusese o viaţă cumpătată, nici casă, nici economii. Din salariul lui de căpitan cinstit întreţinuse o nevastă, două fete şi o soacră. Dacă ar fi să rezum anii lui petrecuţi la Brăila, ar trebui să spun că, pur şi simplu, a trăit. 
 

Şi când te gândeşti ce eroic a pornit totul! La începutul secolului XX, trăia în Markandonata, sat în insula Chefalonia, un primar care avea patru fete şi cinci feciori. După cât ne-a lăsat primarul moştenire de ne luptăm şi astăzi să-i vindem pământurile, nu erau muritori de foame. Şi totuşi, într-o dimineaţă, se pomeneşte că patru dintre feciori îi spun, tată, noi plecăm în România! Măi... Cred că l-au lăsat cu gura căscată. Tocmai plantaseră împreună nişte măslini. Povestea pretinde că străbunicul ar fi rostit atunci o vorbă foarte înţeleaptă, le-ar fi zis cam aşa, băieţi, unde veţi pleca, străini veţi fi şi, dacă veţi reveni acasă, iar străini veţi fi. Feciorii nici nu s-au sinchisit, hopa, pe vapor şi, hai, la Brăila. Doi dintre ei s-au întors aproape imediat, în mod evident, străzile româneşti nu erau pavate cu plăcinte. Unul dintre ceilalţi a stat vreo şapte ani. Pe urmă, i-a lăsat pe cap lui Spiru pe câinele Hector şi a plecat. Numai Spiridon Patrichios a rămas şi a fost toată viaţa, Spiru Grecu\' şi, de câte ori revenea în insulă să-i vadă pe ai lui, toţi îi spuneau Spiru Românu\'. Adică, aşa cum a zis primarul, s-a şi întâmplat.

Pe mine nu m-a ajutat Dumnezeu să ajung în Chefalonia, aşa că nu am văzut niciodată casa primarului făcută acum o sută cincizeci de ani, cu ziduri groase din piatră şi duşumelele putrede de străbaţi cu privirea până în pivniţă unde zac nefolosite de o viaţă o copaie uriaşă şi un fel de presă de ulei pe care nimeni n-ar şti s-o mai folosească. Mai există o casă nouă făcută pe la începutul secolului XX pentru construirea căreia trimitea bani şi bunicul de la Brăila. De ce o fi trimis bani din moment ce surorile erau măritate şi părinţii aveau unde să stea nu pricep. De altfel, aşa cum se vede deja, mereu mă confrunt cu lucruri pe care nu le înţeleg. 

Legătura mea cu Markandonata, aşa se numea pe vremuri satul bunicului, astăzi i-au schimbat numele, îi zic Antipata de nici nu-ţi vine să crezi, legătura mea cu satul ăsta este cât se poate de concretă şi constă din damigeana cu ulei de măsline brun şi noroios pe care mama o aducea când revenea din Grecia. Îl trăgeam în sticle cu grijă de parcă ar fi fost mir şi îl împărţeam frăţeşte. Ai mei găseau puterea să-l mănânce. În ce mă priveşte, îl păstram până râncezea şi, pe urmă, îl mâncam rânced, ca pedeapsă. Dacă nu ar fi fost uleiul acela din care am mâncat ultima oară acum cinci ani, aş fi fost înclinată să cred că Markandonata este doar o poveste. 

Spun prostii, cum să nu existe Markandonata de vreme ce mama a văzut cu ochii ei bisericuţa pe care o construiesc de vreo cincisprezece ani preotul din sat cu un prieten. Adică, atunci când au o clipă liberă, mai caută o piatră bună, mai aduc o roabă de nisip, mai lucrează la zid, mai schimbă o vorbă. De câte ori mă gândesc la bisericuţă, mă rog să nu se certe ăştia doi şi să rămână biserica neterminată. Prin urmare, acolo s-a născut Spiru, a copilărit şi tot de acolo a plecat. O rog mereu pe Ina să-mi povestească ce a văzut acolo, am pus-o să şi scrie. A redactat un text care, cu ajutorul calculatorului, s-a pierdut. A fost o pagină şi ceva din care paragraful despre casa cuibărită între măslini cred că nu greşesc spunând că era formidabil. Dacă şi-ar pune mintea, Ina ar scrie foarte bine, când se încăpăţânează, îi iese tot ce vrea.