The Mavericks (I)

Am cunoscut-o pe mă-ta la metrou preţ de numai două staţii şi după ne-am scris câteva săptămâni mesaje despre cum o să ne mutăm împreună la cort undeva pe o plajă frumoasă din sud. Tu n-ai apărut pe plaja aia, altfel te-ai fi născut un sfânt şi ai fi lăsat dracului timbrele în pace, nu te-ai fi bătut la şcoală şi nici nu ai fi ştiut să înjuri până la paişpe ani. Ai fi făcut dans sportiv, dar doar puţin, pentru că ai fi realizat că nu e pentru tine, deşi te-ai fi priceput, culmea, ai fi ştiut bine cu cifrele şi m-ai fi ajutat să-mi ridic afacerea din orice căcat de datorie. Copilul exemplar pe al cărui nume mi-aş fi reabilitat numele, copilul despre care s-ar fi auzit peste tot şi n-ar fi avut deloc intimitate, care străluceşte noaptea în beznă, singurul de pe lume care poate să se lingă în coate, cu trăsături androgine, superbe, de parcă plaja ar fi fost parte activă a creaţiei în sine.

M-ar fi sunat profesorii să nu mai vin la şedinţele cu părinţii şi aş fi devenit o fantomă despre care s-ar fi vorbit numai admirativ, mama lui Matei şi-ar fi părăsit soţul şi m-ar fi aşteptat în faţa casei săptămâni întregi, şi asta numai din auzite. Mama ta ar fi fugit la fel oricum, speriată că a fătat perfecţiunea, cărând cu ea blestemul pe care tu l-ai fi pornit şi eu nici nu l-aş fi înţeles, şi mi-ar fi furat şi acordeonul la plecare. Eu i-aş fi spus mamei lui Matei să se întoarcă la soţul ei şi să ne elibereze aleea, dar ea m-ar fi dus cu zăhărelul una-două, pentru că nu e chiar un mister toată singurătatea pe care mi-ai dat-o, o înserare care trece prin mine ca un tren cu ferestrele sparte. M-ar fi convins cumva, s-ar fi mutat la noi, ar fi câştigat custodia, Matei ar fi devenit frate-tu vitreg, o binecuvântare pentru cercul restrâns, ceea ce toată lumea din exterior ar fi considerat a fi copilul ăla retard dintre voi doi. Cu toată perfecţiunea ta, cu orice răni ai fi lins până în punctul ăla, oricât te-ai fi concentrat să ne fii în graţii, răul n-ar fi întârziat să apară acolo unde nu a fost niciodată vreo urmă de rău.

Ai fi avut memorie fotografică şi analize perfecte, n-ai fi plâns niciodată după fete, ai fi patentat ceva nemaivăzut până la vârsta de şaişpe ani, la fix doi ani după ce ai fi învăţat deja să înjuri, mai exact. N-ai fi fost mândru de asta, ţi-ai fi făcut o idee despre lume doar din cărţi, filme, materiale sterile, ţi-ai fi făcut ideea mea despre lume, dar mult mai bine documentată, mai mult reinventată decât perpetuată. Mi-aş fi frecat palmele numărând toţi banii care ne intrau în casă de pe curul tău, nu ştiu, te-aş fi ţinut ca la un fel de zoo pentru umanitate, să-ţi facă lumea portrete de coperta patru cu fiecare ocazie. Orice răspuns al tău ar fi fost un citat searbăd şi aproape inuman, cum e Ion Pillat, cum e şi perfecţiunea, cum e şi să ştii toate astea după numai două staţii de metrou şi o femeie care urmează să rupă orice bucăţică din tine şi care o să îţi ia şi acordeonul la plecare, să nu poţi nici măcar să cânţi despre asta.

Ai fi avut înclinaţii spre reale şi ai fi lăsat dracului sculptura, pictura, ştiinţele oculte, filosofia hindusă, dharma, tot budahedonismul ăsta, meditaţia ancestrală şi shakeurile raw-vegane cu spanac şi alte căcaturi. Ai fi mâncat bacon de plăcere, nu prana, ai fi cerut constant grăsime animală, cum se cere, ţi-ai fi turnat excesiv sirop de arţar pe gofre şi n-ai fi băut infuzii de ayahuasca sau mai ştiu eu ce. Ai fi înclinat spre cafeaua la ibric, cu mine, cu mă-ta, că de aia în fiecare dimineaţă te aşteaptă pornită hota. N-ai fi îmbrăţişat nihilismul şi poate cel mai important dintre toate, nu te-ai fi pricopsit cu poezia. Puteai să fii om de reale, am tot tras de tine tot timpul, de mâneca opusă celei de care te tot trăgea arta în groapa aia mizeră. Aceeaşi groapă din care scoate capul de veşnicii întregi nefericirea. Şi iese numai cât să soarbă o cafea decofeinizată cu lapte de soia, în chipul celui mai obosit hipster din lume. Numai cât să n-o uiţi niciodată, ba chiar să ţi-o asumi ca fiind indisolubilă fiinţei tale. Să ştii că e mereu acolo. Ai fi putut avea revelaţii în astrofizică, să porneşti o revoluţie cu ele, să industrializezi orice la un moment dat, să schimbi lumea. Şi tu ai ales cuvinte rimate, dintre toate posibilităţile din lume. Bă, dintre toate. Şi multe alte porcării pe care le numeşti generic "experienţe iniţiatice". Bullshit. Eşti o panseluţă, ăsta-i adevărul. Sensibilitatea ta sufletească acută te face să lăcrimezi când rezonează cu tine profund până şi vocea tipei de la Digi sau de la Orange de toate zilele. M-au îngrijorat mereu lucrurile astea. Le priveam ca pe un soi de stigmă, de parcă ai fi avut vreo boală ciudată. Pentru că nu credeam în versurile tale şi în puterea pe care o au asupra oamenilor cu adevărat. Dar procesul sensibilităţii tale anormale a început de mai demult, am vrut totul homemade, oedipo-freudian, cumva, ai întârziat şi la grădiniţă de asta, ai făcut grupa mare de două ori, grupa mică niciodată, tot aşa şi cu mijlocia. Şi pregătitoarea iar, de două ori chiar. Mă-ta făcea mămăliga bună în draci şi fină şi de aia aluatul tău n-a fost niciodată dus la uzină, ne-am ocupat de frământările tale noi doi, cu mâinile goale. Până să ne dăm seama, nu ne mai puteam întoarce, nu te mai puteam nicicum remodela sau reface. Problema cu tine e că te-am modelat şi te-am iubit aşa cum iubeşti tu acum arta în sine.

Imediat după asta, uzina de plăsmuit copii s-a închis cu zgomot, cu zvonuri prin oraşe şi nu cu unul, ci cu două lacăte uriaşe, lăsând o grămadă de astfel de proiecte neterminate, pe final scoţând doar copii deloc conformi, sau conformi numai pe jumătate. Dar în zilele ei bune, uzina avea calitatea asta uluitoare de a face pe plac părinţilor idealişti, care se înfăţişau cu o listuţă de propuneri la ingineri, după cum urmează:

În locul ăsta numit uzina de copii se lucra la normă în fiecare zi, se făceau între una şi o mie bucăţi, în funcţie de specificul fiecărei localităţi şi nici măcar de aici nu se concretizau bunăoară toţi. Se foloseau pentru un copil fără nume: 500 grame de pastă de lume, un sucitor şi niţică apă, lut uscat mai aşa care crapă, necunoştinţe nelimitate, râgâituri şi bătăi pe spate, tifon şi melasă. Şi ocazional se concretiza câte o fetiţă grasă - o binecuvântare (!) Atunci era sărbătoare, la fel şi următoarea zi lucrătoare şi pentru proiectantul de lucrare încă două zile aleatoare din săptămâna următoare. Cele 500 grame de pastă de lume dospeau anume până la dublul sau triplul lor, când se făceau pastă de dor, îndoit cu (fol)clor şi bătut la sucitor, să nu fie copilul prea uşor. Erau tehnologii înapoiate cum ar fi inspiraţia, pe care n-o aveau chiar toţi. De pildă, eu, dacă aş lucra acum acolo aş face numai copii idioţi. Sigur că era o reţetă reinterpretată şi totul era gândit molecular, uneori te trezeai frământând câte-un copil dintr-un aluat extraordinar. Se simţea la mână aşa de parcă înţeapă, experienţa îşi spunea cuvântul, la fel cum îşi spunea şi oboseala. Se fuma pe rupte deasupra lucrăturilor şi de atunci adio respirat nelimitat sub apă.

Angajatul lunii se aprecia în concret după numărul de fetiţe grase scoase, era pe urmă aplaudat discret şi o lună se vorbea numai de el prin case. Pentru un viitor fotbalist pasta de lume se amesteca atent în interiorul camerei din mingea de fotbal avută la îndemână destul de rar, dar cu toate astea trecută în frunte pe reţetar. Pentru un viitor scriitor regimul era acelaşi cu cel de cititor. Difereau proporţiile celulozei adăugate în malaxor. Şi tot aşa erau înşirate ca la carte arhetipuri ale devenirii şi redevenirii, deşi sunt absolut sigur că nu le-a concretizat nimeni până acum pe toate, cum nu se putea modela clar nici arhetipul fericirii.

Se cunoşteau empiric nişte marje - dacă se oxidează ce faci, cum îndrepţi, dacă nu creşte pasta cât aştepţi. Cât o să râdă, când o să plângă, cât se usucă, când se usucă etc. Se muncea continuu, se obosea continuu, dar feedbackul total venea doar după şapte ani de zile petrecuţi acasă în braţele şi în cântecele mamei, care n-o să-ţi spună niciodată că eşti 3 la sută melasă. Compoziţiile erau concrete dar omogene, se muncea cu migală la gene, sprâncene, la ochi în general se lucra ore în şir, fiindcă în timpul ăsta se clipea în neştire.

Concentrate pe atâtea detalii, frunţile muncitorilor asudau şi-aşa a primit toată lumea lacrimi, deşi responsabilii nu intenţionau. Dar niciodată nu se dădeau bătăi de cap, materialul specific era fragil nu permitea. Tărtăcuţele se şi închid cel mai târziu. În fine, nu mă pot pronunţa la a mea. Se lucra în schimburi la uzină, dar nu aşa cum schimbi ulei sau benzină şi totuşi o frântură din mediul de acolo s-a transferat umil în cântece şi-n scutece / cântece de scutece. Părinţii doar ghicesc aluatul copilului lor şi probabil e frustrant că nu merge cu scobitoarea, dar ştiu că te tot pun să încerci lucruri, tot felul de lucruri, care mai de care mai anormale. Marea cu sarea. Nu eşti bun la sporturi, nu cânţi la niciun instrument muzical, deşi a fost o avalanşă cu trompete la un moment dat. Nu ai noroc, nu ai voce, nu ai delimitate pasiuni concrete în afară de câteva fete. Şi-atunci la ce eşti bun, dacă la nimic din câte am zis?! Încearcă la scris. Nu eşti bun nici la scris.

Şi fiindcă lumea ne ştia în micuţa noastră urbe ca fiind "the mavericks", defilând mereu cu nasul pe sus ca Gogol, eu nu am dus niciodată aluatul tău la uzină, fiule. Am păstrat tradiţia de când lumea. Am stat cu el la dospit acasă, într-un fel de conştiinţă colectivă, a mea şi a mă-tii, minunându-ne de cum, pentru că nu te ţii bine pe reale, e ceva greşit. E târziu să spun că nu mai gândesc aşa, şi nu e sincer. Formaţia ta încă îmi e străină. Nimic nu mi se pare iniţiatic, toate lucrurile sunt mundane în semiobscuritatea lor. Nu ştiu ce o să facă versul tău. Şi mi se pare că nu o să facă nimic. Eşti un mic pui de haos controlat, acţiunile tale sunt şi deopotrivă devin cel mai greu determinabil şir, coerenţa absurdului tău mă face să mă gândesc doar că o să fie luat în râs felul în care gândeşti, că o să fii prins în bula aia şi n-ai să ai în viaţa ta habar să plăteşti CAR-ul. Contactul tău cu medicii de familie, cardurile de credit sau de sănătate, toată hârţogăraia preconizată adultului care zace în tine, toate lucrurile astea o să plutească în eter, într-un soi de misticism miserupist, care o să te facă să iei totul de la zero mai devreme sau mai târziu. Nu poţi visa tot timpul. Cum poţi visa tot timpul şi să treacă pe lângă tine stresul şi grijile fără să te scuture vreun pic? Rămâi boem şi dator cu singurătatea care o să te trezească la un moment dat. Priveşti mult timp în gol, prin lucruri, dincolo de ele. Prin oameni, dincolo de ei. Şi tot ce trăieşti e la tine în cap şi sincer şi eu şi maică-ta ne-am bucura să ştim că fumezi ţigări, nu altceva. De altfel, toată lumea te întreabă ce dracului bagi de eşti aşa tot timpul, sfera ta de gândire e inaccesibilă într-un mod straniu. Inaccesibilă, dar admirabilă, în felurile cele mai grele. Lumea se uită la tine la fel cum se uită la geometria lui Lobacevski. Totul e oarecum inteligibil, dar total neintuitiv. Ţi s-a spus asta foarte des, ţii minte? Şi te-a durut în paişpe. Ai crezut că nu trebuie să schimbi asta, priveai totul cu un fel de mândrie feroce şi de neclintit, îţi plăcea. Dar adevărul e că nu ştiu cât timp mai poţi rămâne aşa fără să dârdâi de la viaţa aia slinoasă şi dură, defilând cumva cu toţi dinţii din gură, dar fără măsele de minte. Şi cu toate astea, mergi înainte. Paralel cu mine, cu maică-ta, tot mai departe de proiecţia noastră ideală, onirică, dar cuminte şi apăsătoare, benefică şi dăunătoare, blestemată şi împăciuitoare, deopotrivă. Şi se simte ciudat, de parcă ai vedea în noi lupta câinelui andaluz cu burghezia vremii, pe când Dali şi Bunuel plănuiau mindfuckuri legendare, de parcă ai vrea să te pişi pe noi de undeva de sus, de foarte de sus, din stratosfera altor valori nemaiîntâlnite. Continuă aşa şi o să îţi crească nişte aripi imense într-o bună zi, cu care ai să te duci dracului. Cine te poate înţelege cu adevărat?

Aveai căpşorul atâta de mic şi mi-era frică să te ţin, aşa că mâinile mele tremurau şi te legănau cum leagănă vântul un scrânciob dintr-un loc de joacă părăsit. Degetele mele încercau să estimeze profan greutatea potenţială a capului de peste ani, printr-o inducţie ciudată a circumvoluţiunilor. Îţi citeam poveşti pentru că aşa se face, dar citisem şi noi undeva că - dacă vrei să ai un copil astronaut - trebuie să îl hrăneşti cu laptele ăla praf folosit în misiunile NASA. Poveştile s-au prins mai tare de tine decât calciul, ai devenit un copil uscăţiv cu un cap disproporţionat de la atâtea cuvinte. Maică-ta nu te-a alăptat. Şi cei mai frumoşi sâni din viaţa ta i-ai văzut mult mai târziu, te-au întors într-un déjà vu pe care nici măcar nu l-ai trăit, ai ştiut doar cum ar fi trebuit să fie. A picat şi faza cu astronautul, evident. Şi toate dietele geniilor lumii care au urmat.

Primul tău cuvânt a fost cel puţin bizar. A fost "tata" zis în tandem cu "mama" la începuturi, "mama" zis în tandem cu "tata". Acolo, atunci i s-a rezumat lumii toată arta. Şi tot de acolo admiraţia noastră neînţeleasă s-a iubit cu groaza anormalului şi, în cele din urmă, a murit. Te-am suspectat multă vreme de prieteni imaginari, ne raportam strict la ceilalţi preşcolari şi şcolari. Mereu ai fost mai retras ca să scrii, şi nu neapărat doar când scriai. Când ţi-am văzut primele texte m-am hotărât să fac un compromis. Am uitat pentru o clipă de tot ce am zis, le-am adunat, le-am scris pe laptopul vechi şi le-am trimis unei edituri. Şi - dat fiind că purtai numele meu - de corectură mă ocupam tot eu şi proiectam prin tine un ţel care mă depăşea. Tu nu ai înţeles decât mai târziu, când prima carte apărută a devenit cea mai mare ruşine. În ce mă privea pe mine, eram tatăl "celui mai tânăr scriitor din Botoşani", am defilat cu asta mult timp cu mândrie. Recunosc, nu te-am lăsat să aberezi, îţi corectam metaforele ciudate, retuşurile păreau minore, dar pentru mine, profitând de tine la vârsta aia, pur şi simplu fondate pe o raţiune cel puţin idioată. Am lucrat la, cu şi pentru numele tău - cu toate lacunele care au urmat în încrederea mea - scoţând o carte care te-ar propulsa sus de tot. N-ai ajuns singur, atâta tot. Ţin minte că îţi citeam distihuri din Pillat şi am şi parafrazat chestia asta la un moment dat într-un text micuţ. Am zis, ca şi când tu ai fi zis, "îmi aduc aminte de tata, care-mi recita poezii din Pillat înainte de culcare". Ţie Pillat nu ţi-a plăcut niciodată într-atât, şi nu îţi place atât de tare nici în continuare. Era pur şi simplu chestia asta că editorul ar fi fost impresionat, ceea ce a şi fost, ai avut o prefaţă bombastică despre toată treaba care, evident, a spart. Te deranjau şi atunci cele întâmplate, dar nici nu ştiai cum să le zici şi nici ce înseamnă toate. Aşa că nu te-ai lăsat, doar te-ai detaşat de ochiul mult prea critic şi de mâna atotcorectoare şi adăugătoare de impresionisme idioate, cu tot ce ai scris mai departe ai plecat de la ideea pură de sinceritate. Habar n-aveam de ceea ce făceam şi poate că nici n-am să reuşesc să înţeleg vreodată pe deplin. Cartea aia a devenit pentru tine un chin, de când te-ai format separat şi nu mai erai legat cu un cordon ombilical de părintele proiectant al trecutului său în viitorul tău, cartea aia te-a ambiţionat să devii semnul de întrebare de mai târziu. Cartea aia te-a pornit pe tine să scrii şi m-a oprit pe mine să scriu.

Şi să zicem că ai fi bun. Şi să zicem că aş fi mândru de tine, cum sunt acum, dar cum nu îţi arăt şi nici nu îţi spun. Să zicem că m-ar mişca parte din lucrurile pe care le zici, dar trebuie să înţelegi că tot ce scrii acum, aici nu e real. Idealul ratat de copil şi-a încercat - timid - un ideal. Eu nu sunt tatăl tău, sunt mintea ta. Şi orice cuvinte vomiţi, le aduni şi le simţi, n-o să valoreze niciodată cât cea mai scurtă vorbă a mea. Bunăoară un "nu", sau un "da". Mă plăsmuieşti aşa cum ai vrea să trăieşti, la fel cum eu te-am plăsmuit aşa cum am vrut să trăiesc. Exersezi iertarea în nişte cuvinte bolunde, iertarea nu ai cum s-o scrii şi nu ai cum s-o citeşti niciunde.

Să iubeşti prea mult şi să nu iubeşti deloc duc, în final, în acelaşi loc. Stau pe prispa casei într-un rocking chair fenomenal şi mănânc un gyros de vită şi berbecuţ din care tot ce pot să simt e ceapa. Nu eu plâng, tu plângi. Apusul se vede frumos, departe şi singur. Apusul se vede mai frumos aproape şi cu cineva. Prispa pe care stau nici măcar nu e a mea. Nici scaunul ăsta şmecher nu e al meu. E casa ta aici. E alt nume pe cutia poştală. Se aud scâncete de copii. Maică-ta e înăuntru şi râde, cu toţi la masă. Eu îmi aprind următoarea ţigară, termin a opta cafea pe azi, ca de obicei. Mă uit în gol, prin soare. Bate vântul puţin, ochii mei se afundă în craniu mai mult decât ar trebui. Se înăspresc, devin opaci. Îmi amorţesc simţurile uşor. Nu adorm, dar respir ca în somn. Îmi place liniştea de aici, mă simt de parcă mă traversează miliarde de furnici. Îmi place singurătatea, am fost întotdeauna singur. Nu intru la tine în casă. Mă inviţi înăuntru, mă suni. Nu deranjez. Mie prispa îmi ajunge. Şi nu mi-e foame. Maică-ta e mai obişnuită cu lumea, îi place friptura mai în sânge, mănâncă sushi de ceva vreme, am auzit, sigur s-a învăţat de la tine. Mă tot gândesc de ce a trebuit să îţi schimbi numele, cât de intens te-au lovit unele lucruri. Ţie ţi-e groază de cuvinte. Şi te dor cuvintele mai rău decât o uşă trântită peste degete la răstimpuri. Totul de aici e dintr-o lume din care eu nu vin şi în care m-am tot încăpăţânat să nu ajung. Am să te strig "fiule" şi uneori am să te mai alint pe numele vechi, să nu te superi pe mine. Am să te strig aşa cu dorul, cu dragostea unui părinte mândru. Am să te strig aşa cu aceeaşi siguranţă cu care tu ai încetat să mă mai strigi "tată". Să ştii că am înţeles acum, totul. Mi se pare că am înţeles totul. Aş vrea.

Din ziua aia nenorocită e aşa. Din ziua în care ţi-am zis că mai bine aş fi născut un copil cu handicap, să stea într-un scaun cu rotile. Să îl pun unde vreau şi acolo să rămână. Să nu îmi iasă din cuvânt niciodată. Din ziua în care ţi-am spus că prefer să te întorci bucăţi sau călcat de maşină, decât să nu faci exact cum îţi spun. Cuvântul meu era cuvântul meu. La început a fost cuvântul meu. N-am vrut să spun asta niciodată. Am vrut doar să te sperii suficient cât să îţi îndrepţi greşeala. Nu era o greşeală în realitate. Nu era nimic. Dar tu ai devenit altfel de atunci, fiule. La mulţi ani pentru cei şaişpe ani retorici şi labirintici, uitaţi şi fragili. Îmi pare rău că ai stat cu orele pe străzi plângând de ziua ta, nu ştiu ce simţeai, dar ştiu că ai fi vrut să o simţim şi noi, în fiecare zi de atunci încolo. Nu vedeai strada de lacrimi, te învârteai prin aceleaşi locuri, aşteptai să apară în calea ta cineva care să-ţi zică "fă-o!". Aşteptai cu frică, de parcă sperai să te întâlneşti prima dată cu cel care o să te ia în braţe şi o să te convingă să n-o faci. Ţi-a fost teamă de moarte. Ştiai că asta ne-ar fi distrus, dar n-ar fi avut niciun rost. Ai tăcut mult timp după aceea. Ai fost copilul umil, viabil şi generic. Temporizatorul pus pe iubire începuse. Ai muncit atâta timp să te detaşezi de noi, ca într-un autism frenetic. Noaptea plângeai la culcare, dar adormeai zâmbind. Visai ziua în care o să pleci. Şi schimbarea de nume, tot. Ca în nişte revelaţii succesive. Toate au venit aşa cum ai prezis. Despre iertare nu ştiai nimic, nu credeai în ea, n-ai avut de unde s-o înveţi. Şi totuşi a venit şi asta. M-am ridicat de pe prispă şi am intrat. Am nişte nepoţi grozavi, acum toată lumea mă strigă pe mine "babacu". Cum îl strigai şi tu pe bunică-tu când trăia. Asta înseamnă că trăiesc, n-am mai simţit asta de ani de zile. N-am mai simţit-o de când ai plecat.

Mă uit la copiii ăştia cu groază şi cu admiraţie, sunt mici şi firavi, până la genunchiul tău. Tu stai în genunchi şi îi priveşti ca pe nişte bulgăraşi de lumină. Le ţii făţucile în palme şi îi dezmierzi, dar ştiu mintea aia, din spatele ochilor. Care se roagă să nu ajungă dealeri şi totuşi îi sărută apăsat şi parcă imprimă pe frunţile mari şi lucioase alegerile bune. Aşa cum se întâmpla şi la vechea uzină. Aluatul lor trebuie să fie bun. E din aluatul tău. Cui îi mai pasă că nu ai avut înclinaţii pe reale? Ţie. Ţie ţi-a păsat întotdeauna. Pentru că e vorba de cuvinte şi mereu trebuie să fii atent la ele, cu ele lucrezi, ele te-au adus unde eşti, cu ele o să schimbi lumea, cum niciodată n-am crezut până de curând.