The Mavericks (II)

Dacă aş avea timp, aş juca scaunele muzicale în cabinetul psihologului până l-aş exaspera şi m-ar trimite la preot, până mi-aş recupera şi ultimul şfanţ. I-aş scrie "du-te-n pizda mă-tii" pe foicele colorate, cu evidenţiatoare fosforescente, cu floricele şi smiley face-uri chinuite, i-aş da ceasul înainte de fiecare dată când ar ţâşni spre baie cu vezica lui mică, i-aş spune că m-am culcat cu femeia lui şi că e frumoasă, dar ciudată, vorbim mereu despre cât de mică e vezica aia etc. Căcaturi. Aş fuma cu el în cabinet, l-aş lua peste picior constant şi asta nu ar însemna decât că psihologul mi-ar fi cel mai bun prieten. Aş fi micuţul lui Algernon, radiografiat psihologic bine-mersi, mi-aş încerca pe el personajele, le-aş face mai veridice, aparte. I-aş citi orice mizerie am scris vreodată. Şi mi-ar zice să nu mai vin pe la el, dar pentru nimic din toate astea, ci pentru că scriu, iar el e bun numai să mă vindece de scris. Şi de scris, vreau să spun. Dacă aş fi vreodată bine, n-aş mai scrie nimic din toate astea.

Ultima oară când chiar am avut nevoie de un psiholog adevărat aveam doişpe ani. Era fix în vremea în care soră-mea murise. Atunci m-am uitat absent şi liniştit la mama şi i-am spus - cinic - că aş vrea ca Dumnezeu să facă schimb. Să o aducă pe ea şi să mă ia pe mine. Sau să mă ia şi pe mine, că am cu cine sta pe ambele lumi şi oricum există potenţial să nu te plictiseşti niciodată. Din ziua aia nu mi-a mai fost frică de moarte şi am realizat că - la un moment dat în viaţa asta - o să mă transform în ceva. Psihologul la care am mers mi-a spus multe dubioşenii, că soră-mea se uită la noi şi că mereu când o să simt aşa ca o respiraţie sau un aer mai greu în cameră, să ştiu că ea e acolo şi se uită. E după ficus, sau nu ştiu unde. Şi în cabinetul ăla era, tot după ficus. Eu nu-mi aminteam să fi iubit soră-mea atât de mult plantele decorative vreodată. A fost o săptămână ciudată, în care eram pudic la duş şi în care făceam totul fără greşeală, gândindu-mă obsesiv la cum sunt pândit de pe lumea de dincolo din spatele ficusului nostru.

Am ajuns să renunţ la ideea canapelei, la confesiuni, altfel decât în scris, paradoxal, în momentul în care psihologul mi-a întins nişte foi colorate şi mi-a zis să scriu despre soră-mea de acum, ca şi când ar fi cu mine în fiecare zi. Vezi, ştia exact chestia de care sufăr. Să vreau în mod obsesiv să scriu tot despre toate. Nu se poate. Mai ales când - pentru oricine te vede - scrisul tău nu e nimic mai mult decât o boală, şi toate stările conjugate pe care le produce, le trăieşti ca într-un roller-coaster al fiinţei, al maţelor tale, ca un şarpe nestăvilit, ca o mahmureală constantă, catharctică şi edenică, eufemistică şi inutilă. Dar din ziua în care a plecat soră-mea, am început să scriu altfel despre moarte. Şi am început să vorbesc mai deschis cu mama despre viaţă şi despre urmele ei, pe care aştept să le lase, în numele ei, prin numele meu. Să stau ca un colos la ambele capete ale lumii, ca un păpuşar necioplit, demiurgic închipuit şi să fac mişcarea asta de back n forth pe care o ştiu de la yo-yo - cu oamenii şi cu pupilele lor, cu lacrimi, cu iubire şi dor. Şi totul numai din cuvânt. Pentru că doar cuvânt am ştiut să zidesc şi doar asta sunt. Şi mama...

M-a scos din starea aia metamorfică doar cu o palmă şi ceva care mirosea a zeamă de murături. Bâiguiam nişte tâmpenii cum că o să îmi crească o pereche de aripi şi apoi fiinţa mea nu o să mai fie la fel. Mi-am închis geamul ca totul în jurul meu să se transforme în vid, pur şi simplu. Apoi mi-am aţintit privirea către lumina ce cobora din lampa de pat, m-am aşezat perpendicular sub ea, după care am aşteptat să mă doară pupilele de la prea multă lumină.

Tata asculta muzică clasică şi fuma, aplecat peste boxa mică de pe biroul balconului. Nu se prea auzea mare lucru, dar faptul că tata fluiera concomitent linia melodică era de-a dreptul liniştitor. Ascultam prin pereţi cum prinde contur 'Păstrăvul' lui Schubert. Aveam senzaţia că vine de nicăieri, pentru că mă uitam în jur şi îmi imaginam că e un infinit care mă separă de toate. De orice.

Cerul s-a stins destul de repede în seara asta. Atât de repede încât mici planete iluzorii începeau să orbiteze acum în jurul becului de la veioză. Eram stăpân peste universul de acolo, din clipa aia.

Mama mi-a deschis uşa cu zgomot, iar eu am închis ochii din reflex. Planetele au continuat să orbiteze în întuneric. Vocea ei peste cvintetul cu pian din balcon mă anunţa că e ora mesei. I-am zâmbit şi i-am zis că dragostea e o cină reuşită.

Apoi i-am mărturisit că simt de multă vreme că o să mă transform în ceva nemaivăzut. Că o să îmi crească nişte aripi uriaşe. Sau ceva de genul ăsta. Ea m-a privit încruntată, de parcă încerca să înţeleagă ce tot îndrug acolo. Subit, a râs tare, fiindcă s-a gândit să îmi amintească să îmi tai unghiile. 'Auzi la el, aripi imense!' Apoi mi-a făcut un semn care nu putea să însemne decât că se răceşte pilaful. Am râs amândoi. Ştiam că nu e supărată.

Am ajuns în bucătărie. Eram încă ameţit de la adunătura de fotoni de mai devreme. Toate galaxiile închipuirii îmi coborau, treptat, cu picioarele pe pământ. Tata şi-a scos urechea din boxă şi s-a uitat la noi cum mâncăm. Părea că povesteşte ceva. Poate despre cum a fost ziua lui. Poate despre fotbal. Eu începusem să aud greieri, aşa că nu l-am urmărit.

În zilele bune, ne mâncăm unii pe alţii. E ca un cvintet de cuvinte cu pian în la minor. Cuvinte nevertebrate. Care se târăsc şi se zgârie. În zilele bune nu distingi Schubert prin pereţi. Sau asta să fi fost în celelalte zile?

Auzeam greierii din ce în ce mai tare. După masă, tata a schimbat registrul. Eu m-am întors în vid, iar mama a mai deschis pentru ultima dată uşa vidului. Voia să îmi spună noapte bună.

I-am zâmbit şi i-am spus că cina a fost aproape la fel de bună ca dragostea însăşi. Am început să citesc Shafak. Primisem din întâmplare cadou legile sale. Părea genul laborios, dar nu înceta să îmi înşele aşteptările. Îmi părea rău doar că acum se auzea prin pereţi Nana Mouskouri din boxa tatei. Parcă nu mai era linişte în jur. Totul se materializa zgomotos.

Am adormit aşa. Destul de greu, ce-i drept. Am visat că vorbeam cu mama despre cum o să mă transform în curând. Starea metamorfică începuse. Mama mă asculta, dar ştergea câteva borcane cu un prosop care mirosea a zeamă de murături. Îmi răspundea câte ceva despre borcanele ei, la răstimpuri. Şi părea că discutăm pe două linii paralele.

Borcanele au fost concepute de oameni pentru uz intern. Cu asta vreau să spun că mereu a contat conţinutul lor. Începeam să mă întreb dacă o să mă transform în ceva demn de conţinutul unui borcan. Sau, bineînţeles, dacă o să îmi placă să fiu captiv în aşa ceva. Ca idee, nu părea la fel de ofertant ca vidul meu de acasă. Simţeam tot mai mult că o să devin ceva literalmente liber.

A început să mă doară umărul stâng. Apoi să transpir şi să mormăi ceva neînţeles. Totul se întâmpla concomitent cu visul. Amorţeam. Deschideam ochii în interior şi distingeam un sistem solar reconfigurat. Era din ce în ce mai frig. Şi în vis, dar şi în realitatea imediată. Orice barieră dintre cele două înceta să mai existe încet şi sigur. Subit - amestecul lor mi-a trezit dureri de cap. Orice acţiune părea un imens déjà-vu. Recunoşteam sunetul distant din coşul pieptului meu. Dar îl simţeam gol. Apăsător.

Apoi am avut senzaţia că plutesc pe raze de lumină. Fiecare respiraţie se succeda în două planuri. La fel ca fiecare reacţie la realitate. Până în clipa în care m-am hotărât cărei lumi să aparţin.

Am deschis ochii şi am dat să mă întind. În afara faptului că mi se părea că plutesc deasupra patului şi că lampa îşi proiecta lumina sub mine, de acum, ziua avea potenţialul uneia obişnuite.

Problema mai mare era că mi-a luat ceva să mă răsucesc, fiindcă stăteam înfipt în două aripi imense prinse de saltea. M-am uitat la mâinile mele şi nu mai erau aceleaşi. Mi-am atins faţa şi nu se simţea la fel.

Tot ce am presimţit s-a dovedit a fi adevărat. Am deschis geamul, plasa de ţânţari, apoi am zburat odată cu lumina. Până şi vidul îşi pierduse statutul. Universul se modifica sub aripile mele.

Acum că nu mai conta cum o să explic ceea ce nici mie nu îmi explic, devenise mai puţin important inclusiv gândul de a-mi ascunde noile producţiuni cornoase ale pielii de pe spate. Spectaculoase, demne de blestemele incomodităţii. Imense şi goale. Frumoase prin simplitatea construcţiei lor. Iniţiate în zboruri la care până acum nici nu îndrăzneam să mă gândesc. Am să mă mint constant că sunt într-o continuă schimbare. Că într-o zi o să dispară şi o să mă surprindă altceva. Dar până atunci o să rămân Omul-fluture. Sau măcar o să mă mint şi despre asta. Iar celorlalţi am să le spun că dragostea chiar e o cină reuşită.

Cât timp am stat înfăşurat în coconul existenţei umane? Un proletar descătuşat al profanului. O omidă abjectă strivită sub pleoapă. O mamă care se ocupă de toate şi încearcă să se apropie de copilul ei. Alături, un tată care devorează cărţile, muzica. Care îmbibă pereţii de Bach şi spune poveşti despre oamenii cu adevărat norocoşi pe lume.

Cât timp am stat aici, am admirat. Am citit despre zbor din alte locuri. Mi-am făcut ceai. Şi patul. Am epuizat natura atât cât m-a lăsat firea mea. Mi-am pus întrebări despre adevărate non-sensuri. Cel puţin pe atunci. M-am trezit ignorându-mi cu desăvârşire picioarele. Asta e o funcţie vitală, de ce i-aş da atâta importanţă? Şi acum? Acum am nişte aripi pe care nu am cum să le ignor. Pentru că ele sunt expresia sublimului. Metaforă a dorinţei mele de a fi liber. De a călca cerul. De a căuta şi de a mă opri din căutat. Sunt planul paralel al existenţei de până la ele.

Coconul existenţei. Eşti liber să te mişti, dar nu poţi explora destul. Eşti liber să te forţezi, dar ajunge să doară. Nu poţi să zbori. Habar nu ai cum. Singur - vreau să spun. Eşti captiv în camere. Lifturi. Oraşe. Ziduri. Timp. Mătasea asta fină nu te îngreunează cu nimic. Continui să crezi că eşti liber. Apoi, cu prima ocazie, te plângi că nu eşti niciodată liber. Speri din tot sufletul să te transformi în altceva. Să fii stăpânul propriei tale existenţe. Nimeni nu ajunge până acolo cu adevărat. Vezi nişte aripi într-o vitrină de librărie. Te gândeşti că o să ai o fetiţă cândva, în viitor. Că i-ar sta bine cu aripile alea oriunde ar merge. Ţi le doreşti pentru ea. Nu se întâmplă niciodată să te gândeşti cum ar fi dacă de mâine ar trebui să porţi nişte aripi adevărate. Tu. Pentru tine. Şi - dacă ai un vis - nu eşti constant în asta. Metamorfoza ta poate începe oricând, dar - cel mai probabil - nu o să înceapă niciodată.

Data viitoare când îţi apare un coş pe spate nu îl ignora pur şi simplu. Ceva îmi spune că de acolo pleacă totul.

Coconul existenţei.

Cea mai mare dorinţă pe care am avut-o după ce am făcut şaişpe a fost să fiu singur pe lume. Dacă ar fi aşa, aş avea timp să scriu tot ce vreau, de fapt, să scriu. Aş avea timp să plăsmuiesc în sfârşit personaje complete, poate mi-ar fi mai uşor să fac ceva nou. Ceva nemaifăcut. Pentru că n-ar mai exista nimic. Şi atunci, paradoxal, mai mult decât acum, mai mult chiar decât oricând altcândva, aş scrie despre oameni. Iar acum, acum scriu tot mai mult despre singurătăţi. E fascinant cum tragem întotdeauna spre ceea ce nu am avut niciodată, dar credem că ne-ar fi mai bine aşa. Da. Dacă asteroidul care îmi poartă dorinţa de copil imbecil de şaişpe ani ar lovi planeta şi m-ar ocoli numai pe mine, fără îndoială că aş vrea să mă întorc. Aşa funcţionează lucrurile. Vrei să creşti până când vezi cât ai crescut, pe urmă vrei să revii. Un singur lucru e neschimbat. Să vrei să iubeşti. Şi să iubeşti. Să reuşeşti. Să ierţi.

Iartă-mă. Pentru toate dorinţele idioate, pentru credinţa asta că un nume nou ar rezolva totul, pentru lipsa mea de răbdare, pentru vehemenţa cu care am simţit lucruri pe care nu mi-aş fi dorit niciodată să le simt, pentru aceeaşi vehemenţă cu care am spus şi eu lucruri pe care nu voiam să le spun. Iartă-mă pentru visul idiot că am să mă răzbun. Iartă-mă pentru că am vrut să simţi şi tu acelaşi rău, în acelaşi fel, că am vrut să plângi într-o zi şi să îmi spui că ai înţeles. Iartă-mă pentru că m-am gândit că abia pe patul de moarte o să îţi dai seama ce mi-ai spus. Iartă-mă dacă citeşti, şi pentru faptul că două cuvinte aruncate cândva mi-au şters orice convingere că mă iubeşti. Iartă-mă pentru că idealurile noastre s-au bătut cap în cap. Al meu s-a desprins mai greu şi olog, ar trebui să fiu recunoscător, mai bine aşa decât deloc. Iartă-mă pentru că iert foarte greu tot ce mi s-a întâmplat. Pentru ziua aia în care am vrut să nu mă mai întorc deloc. Iartă-mă pentru că nu îţi spun lucrurile astea, pentru că mi-e frică de tine şi pentru că ştiu că nu o să mă asculţi oricum. Iartă-mă că am folosit vocea ta naratorială la început, să îmi spun tot ce mi-am spus, să mă fac să cred că ai fi tu. Când mă gândesc într-un final să-ţi scriu, caut felurile cele mai grele, de zici că m-am înhămat la rele, eu, de spatele cuvintelor mele.

Şi oricât aş zice ce aş zice, nu ăsta e tata, cum am continuat şi să trăim în 2012 când s-a anunţat prima dată sfârşitul lumii. Şi-apoi şi-n 2020, care se pare că era anul exact maiaş. Nu ăsta e, e mult mai mult. Şi - dacă proza e sensul plastic al discuţiei pe care o să o purtăm într-o bună zi - mai aproape de sufletul meu a fost, dintotdeauna, poezia. Aici e tata, de fapt. N-am putut să-l scot, oricât am încercat.

Primul tău cuvânt a fost cel puţin bizar. A fost "tata" zis în tandem cu "mama" la începuturi, "mama" zis în tandem cu "tata". Acolo, atunci i s-a rezumat lumii toată arta. Şi tot de acolo admiraţia noastră neînţeleasă s-a iubit cu groaza anormalului şi, în cele din urmă, a murit. Te-am suspectat multă vreme de prieteni imaginari, ne raportam strict la ceilalţi preşcolari şi şcolari. Mereu ai fost mai retras ca să scrii, şi nu neapărat doar când scriai. Când ţi-am văzut primele texte m-am hotărât să fac un compromis. Am uitat pentru o clipă de tot ce am zis, le-am adunat, le-am scris pe laptopul vechi şi le-am trimis unei edituri. Şi - dat fiind că purtai numele meu - de corectură mă ocupam tot eu şi proiectam prin tine un ţel care mă depăşea. Tu nu ai înţeles decât mai târziu, când prima carte apărută a devenit cea mai mare ruşine. În ce mă privea pe mine, eram tatăl "celui mai tânăr scriitor din Botoşani", am defilat cu asta mult timp cu mândrie. Recunosc, nu te-am lăsat să aberezi, îţi corectam metaforele ciudate, retuşurile păreau minore, dar pentru mine, profitând de tine la vârsta aia, pur şi simplu fondate pe o raţiune cel puţin idioată. Am lucrat la, cu şi pentru numele tău - cu toate lacunele care au urmat în încrederea mea - scoţând o carte care te-ar propulsa sus de tot. N-ai ajuns singur, atâta tot. Ţin minte că îţi citeam distihuri din Pillat şi am şi parafrazat chestia asta la un moment dat într-un text micuţ. Am zis, ca şi când tu ai fi zis, "îmi aduc aminte de tata, care-mi recita poezii din Pillat înainte de culcare". Ţie Pillat nu ţi-a plăcut niciodată într-atât, şi nu îţi place atât de tare nici în continuare. Era pur şi simplu chestia asta că editorul ar fi fost impresionat, ceea ce a şi fost, ai avut o prefaţă bombastică despre toată treaba care, evident, a spart. Te deranjau şi atunci cele întâmplate, dar nici nu ştiai cum să le zici şi nici ce înseamnă toate. Aşa că nu te-ai lăsat, doar te-ai detaşat de ochiul mult prea critic şi de mâna atotcorectoare şi adăugătoare de impresionisme idioate, cu tot ce ai scris mai departe ai plecat de la ideea pură de sinceritate. Habar n-aveam de ceea ce făceam şi poate că nici n-am să reuşesc să înţeleg vreodată pe deplin. Cartea aia a devenit pentru tine un chin, de când te-ai format separat şi nu mai erai legat cu un cordon ombilical de părintele proiectant al trecutului său în viitorul tău, cartea aia te-a ambiţionat să devii semnul de întrebare de mai târziu. Cartea aia te-a pornit pe tine să scrii şi m-a oprit pe mine să scriu.

copil fiind
urcam treptele
după tata
nu ţineam niciodată
pasul cu el dar nici
nu mă uitam în spate
de asta era responsabil
numai el
şi îmi făcea cu ochiul
între etaje
să tot fi fost într-o
întrecere cu vremea
- eu nu mi-am dat seama
niciodată -
şi asta fiindcă mă aştepta
să-l prind de tivul hainei
de mână
de gleznă
ca să mă simt şi eu în formă
câteodată
parcă nu mai oboseam
şi parcă
nu mai obosea
urcam în casă şi îi ceream
câte o nouă alergătură
tata zâmbea şi se potrivea întocmai
îşi abţinea gâfâitul
şi niciodată privirea lui
nu mi-a spus să nu mă mai joc
să nu ne mai jucăm
"tati nu mai poate"
"hai mâine"
- vorbele astea nu au existat niciodată
doar o privire ludică şi caldă
"aici, acum" - minţea
copil fiind
urcam treptele
după tata
şi m-a împins ceva neînţeles
să mă uit în spate -
m-am holbat în gol
şi veşnicia parcă îşi dăduse sufletul
pe prima treaptă
tata urcase să răsufle
fără ca eu să mă prind
mi-am îndreptat privirea în sus
şi - brusc - nu l-am mai găsit
pendulam acum
între golul de jos
şi cel de sus
iar tata s-a întors
să mă ia de mână
de atunci pentru ani întregi
am tot urcat treptele împreună
nemaifiind copil
acum eu sunt primul
care urcă treptele -
mă mai întorc între etaje
să-i fac cu ochiul tatei
în faţa mea e gol
şi - în spatele meu e el - acum
şi mă trezesc urcând pe un drum
pe care fără el nu l-aş fi ştiut
niciodată
a fost nevoie de ani întregi de jocuri
de trepte urcate de glezne
de tivuri de haine
şi
- dacă ar fi să le urc vreodată singur -
aş răsufla şi eu la fel de greu ca tata
şi m-aş ascunde de mine

(*)

Sunt mare, tata. Sunt un adult. Şi sunt un ţânc. De la tine ştiu să scriu. Cum multe altele tot de la tine le ştiu. Şi înţeleg - cât se poate de târziu - că toate lucrurile din iubire sunt făcute. Eu am apărut din iubire şi din grijă şi din frică şi din niţică apă, tifon şi melasă. N-a fost să fie să fi ieşit o fetiţă grasă, o binecuvântare. Dar moaşa mi-a dat palma aia pe funduleţ, cum se dă, şi mi-a zis bine, cuvânt are. Şi cuvântul mi-a rămas ideal, încât - dacă mor - Dumnezeu o să ţină în mine dragoste şi cărţi, până la final. Ar fi trebuit să-mi citeşti la culcare Poe. And all I loved, I loved alone. Aş vrea să vorbim peste ani despre poeţii mei preferaţi şi despre cum ţi se pare pe bune ceea ce scriu acum şi - bineînţeles - ce am să scriu atunci. Mi-ar plăcea să ştiu. Bukowski a fost un măgar, dar între nechezături carnale are şi unele calde şi pline de delicateţe. Aş vrea să nu-mi sari în cap că i-am dat lui bunicu mai demult să citească Femei, de la el. Ştiu, tensiunea. Mereu tensiunea e o problemă.

Aveai căpşorul atâta de mic şi mi-era frică să te ţin, aşa că mâinile mele tremurau şi te legănau cum leagănă vântul un scrânciob dintr-un loc de joacă părăsit. Degetele mele încercau să estimeze profan greutatea potenţială a capului de peste ani, printr-o inducţie ciudată a circumvoluţiunilor. Îţi citeam poveşti pentru că aşa se face, dar citisem şi noi undeva că - dacă vrei să ai un copil astronaut - trebuie să îl hrăneşti cu laptele ăla praf folosit în misiunile NASA. Poveştile s-au prins mai tare de tine decât calciul, ai devenit un copil uscăţiv cu un cap disproporţionat de la atâtea cuvinte. Maică-ta nu te-a alăptat. Şi cei mai frumoşi sâni din viaţa ta i-ai văzut mult mai târziu, te-au întors într-un deja vu pe care nici măcar nu l-ai trăit, ai ştiut doar cum ar fi trebuit să fie. A picat şi faza cu astronautul, evident. Şi toate dietele geniilor lumii care au urmat.