Dacă-i musai, cu plăcere!

- Să nu care cumva să nu veniţi la nunta lu’ Ninel! Ai vorbit cu nevastă-ta?
- Care nuntă? Care Ninel?
- Cum care Ninel, mă? Ninel! Văr’-tu de la Constanţa.
- Aaaa... De când n-am mai auzit de Nineeel... Mă gândeam la ălălalt. Amărâtu’ ăla de la Giurgeni, adică. P-ăsta de la Constanţa nu l-am mai văzut de când era copilandru. Ce trece timpu’... Şi? Nu ştiu nimic, nu mi-a zis nimeni. Se-nsoară?
- Se-nsoară.
- Pe noi nu ne-a invitat la nuntă.
- Păi ne-a dat nouă telefon şi ne-a anunţat. Şi ne-a zis şi de voi, şi de-alde frate-tu. De-amândoi. Şi de Relu, şi de Nelu. Ce invitaţie îţi mai trebuie? Uite, îţi spun eu acu’.

Marioara se ridică sprintenă de pe taburetul şchiop şi se repezi la copăiţele în care pusese aluatul de pâine la dospit.
- Hai că mă iau cu vorba şi uit de pâine. S-o fi-ncins cuptoru’? Mă ‘ să văd.
Marioara alergă la cuptorul de pământ din curte şi se întoarse într-un suflet:
- Chiar îmi face impresia că e prea încins, am ars prea mulţi coceni, am băgat şi corzile-alea de viţă, că le lăsase tac-tu în mijlocu’ bătăturii, să te-mpiedici de ele şi să-ţi rupi gâtu’, nu alta!
- Le lăsase tac-tu, o îngână Petrică, bărbatu-său, care tocmai ieşea din curtea de păsări şi prinsese ultimele vorbe ale Marioarei. Petrică-n sus, Petrică-n jos, Petrică de-a stânga, Petrică de-a dreapta. Nu mai ai loc pe bătătură de Petrică. Aoileu, pisaloagă s-a mai făcut femeia asta!
- Hai, lasă, că nu ţi-am dat cu paru-n cap!
- Asta ar mai lipsi!

Sandu se scărpină în creştetul capului. E groasă treaba, dacă i-a căşunat lu’ mama să mergem la nuntă, nu ştiu pe unde-o să scoatem cămaşa. Când o auzi Titica, îmi face şi-aia capu’ varză, c-o oblig să meargă la neamurile mele. Fuf! Parc-o aud:
-Iar începi? Ce treabă am eu cu-ai tăi? Ţi-am zis că n-am nici o treabă? Nu vreau să mai aud de ei! Ducă-se învârtindu-se! Să meargă alde frac-tu la nuntă, că pe ei i-a ajutat! Mie nu mi-a dat mă-ta un cap de aţă! Dă sarmale la porci, împarte făina şi ouăle prin sat, şi ţieeee... când te duci la ei, vii cu deştu-n gură de-acolo! Cu nimic nu ne-ajută! Mai ştii când...

Sandu se scutură de gânduri şi, cu imaginea Titichii proaspătă în minte, zise către maică-sa:
- N-avem noi cum să mergem la nuntă! În toamnă avem de plătit şcoala pentru fete, o grăma’ de bani! Şi-apoi... Nu ştii ce-a zis tanti Mioara? Că mai bine nu te duci la o nuntă decât să strici daru’ la masă. Aşa că nu putem să mergem la nunta lu’ fiu-su şi să stricăm daru’, că n-om da cât o fi aşteptând ea să dăm!
- Da’ voi pe ce munciţi, pe nasturi, de vă tot văitaţi de bani??
- Ia, lasă băiatu-n pace. Îşi ştie el mai bine greutăţile. Mai bine adă o chituriţă de ţuică încoa’. Să dăm noroc.
- Al’ceva mai ştii decât să stai toată ziua cu nasu-n chituriţa de ţuică? M-ai albiiit...
- Te-am albit, nu te-am albit, adă nişte ţuică din beci, zise bărbatul, care deja luase păhărelele din bufet şi le aşeza în dreptul lui şi-al lui Sandu, pe masa acoperită cu muşama groasă, afară, sub bolta de viţă.

Adia un vânticel plăcut care, din când în când, aducea câte-o rafală de dogoare dinspre cuptor.
- Şi ce mai zici, bre? Ce mai faci? sparse Sandu tăcerea, că tată-său nu prea era vorbăreţ, rareori îşi dădea drumul la limbă, şi numai dacă îşi înmuia un pic gâtlejul cu o ţuică.
- Ce să mai zic? Nimic. Cum le ştii. Şi de făcuuut... Acu’ e zi, acu’ e noapte, apropie-te moarte! Asta fac!

Sandu zâmbi. Petrică zâmbi şi el. La doi paşi de ei, Marioarei îi sfârâiau călcâiele tot cărând pâinea la cuptor, iar într-o tavă mare, rotundă, de tuci, aranjase frumos nişte pesmeciori cu brânză, pe deasupra cărora turnase din belşug ouă bătute, iar acum punea cu lingura, din loc în loc, bucăţi mari de untură.
- Te-ai cam puturoşit, Marioaro. Trebuia să fii gata cu pufoasele şi cu pâinea pân’ la ora asta. Acu’ te trezeşti că vin oamenii de la câmp, la masă.
- Noroc cu tine, că rămânea vaca nemulsă! Ce să-ţi spun?
- Ce oameni, bre? întrebase Sandu, deşi ştia răspunsul, dar doar aşa, ca să spună ceva, să încerce să schimbe vorba despre nuntă şi să curme şi sfada cu ţuica pe care, ce-i drept, tată-său nu prea mai avea voie s-o bea, de când avusese problemele cu piciorul, şi se operase la Bucureşti.
- Am tocmit să ne sape via. Da’ nu le arde de muncă. Nu ştiu unde i-a găsit mă-ta, aşa trândavi. Ieri a fost Relu să vadă cum merge treaba şi de-abia săpaseră o postaţă. Când s-a dus el, doar unu mai dădea cu săpăliga, restu’ se hodineau, la umbră, sub nuc. Osteniseră, săracii. Nu le arde de muncă, ăsta-i adevăru’! Da’ la masă mănâncă cu şapte guri! Şi le-a mai şi dat Marioara câte-o sută de mii de căciulă. E filotimăăă... Zici că-i sora lor şi trebuie să se-ngrijească de ei, să le fie bine! Hai, Marioaro, vii cu ţuica aia?
- Viu, viu, stai că se duce jăratecu’! N-o să las pâinea baltă, de dragu’ ţuicii. Ce-ţi mai arde buzaaa...

Tăvile rotunde, cu aluatul frumos dospit, erau aliniate la gura cuptorului, acoperite cu ştergare groase. Roşie la faţă de văpaia jăratecului care dogorea cu putere, Marioara punea pâinile, una câte una, pe o lopată mare, de lemn, şi le vâra în cuptor. Ultima era tava cu pesmeciori care pluteau în amestecul îmbietor de ouă bătute, brânză şi untură.
- E, acu’, dac-ai băgat pâinea la cuptior, putem să ciocnim o ţuică şi să vorbim.
Marioara deja urca sprintenă treptele beciului, ţinând în mână o sticlă de o jumătate de litru, cu licoarea aşteptată de Petrică.
- Să mai îmi strângi, mamă, sticle d-astea de plastic. Uite ce bune sunt, ce bine se păstrează băutura în ele. De-astea mici, de-o juma de kil, sunt cele mai nimerite.
Petrică umplu paharele, până la buză.
- Hai, noroc!
- Noroc, să trăim!
- Noroc şi sănătate! Veniţi la nuntă, da?
- Mamă, matale nu-nţelegi? Ne-aşteaptă cheltuieli mari în toamna asta. De un’ să mai scot atâtea milioane şi pentru nunta lu’ Ninel? Să fi ştiut mai din timp... puneam bani deoparte. Dar aşa... Cât mai e masa?
- E cel puţin şase milioane, că e la restaorant. Da, cam şase milioane de familie. Să n-aud că nu mergeţi. O să fie frumos, vă mai distraţi şi voi, că s’teţi tineri. Şi să nu mai zic că aveţi obligaţie faţă de ei!
- Hă, hă, hă, hă! Dacă-i musai, cu plăcere! Ă? râse Petrică.
- Râzi! Da’ să ştii că...
- Ce obligaţie, Marioaro? Ce? Ninel a fost la nunta lu’ Sandu?
- Taci, mă, nu mai trăncăni. Ninel era un copil când s-a luat Sandu cu Titica. Cum era să vie Ninel la nunta lor? Ce să facă la nuntă? Să se dea huţa? Da’ a fost alde mă-sa, cu Costică. Şi-a fost şi Mariana, care era studintă, tocmai intrase la facultate. Mai ştii?

- Da’ Nelu ce-a zis? Merge?
- Merge! Că şi tanti Mioara a fost la nunta lui.
- Şi Relu? Merge şi el?
- Păi sigur că merge. El e flăcău. O cunoaşte-o şi el pe vreuna p-acolo, să mă scape de ofu-ăsta cu-nsurătoarea. Chiar aşa, să n-aibă el noroc să-şi găsească o fată potrivită? Face treij’ de ani mâine-poimâine. Gata! La-nsurătoare, că nu mai ţine! Dacă nici anu-ăsta nu-şi găseşte fată, mă duc la baba Tinca să-i dezleg cununiile! Aşaaa... Ce-am vrut să mai spun? A! Da! Că merge şi Gica.
- Mamaia Gicaaa??
- Da, măta-marea Gica. Uite-aşa, cât e ea de bătrână, zice că vrea să-l vadă mire pe Ninel. O duce Vica, cică aşa vrea baba, să meargă musai cu maşina mică. Toţi merg cu maşinile, ăştia a lu’ Vica: şi Rica, şi Sofica, şi Milica, şi Firica.
- Hai, Marioaro, că ai început să faci poezii. Era una d-asta de la ţară, femeie-n toată firea, care făcea poezii când trăia Ceauşescu, săracu’. O filmau ăştia şi-o dădeau la emisiuni, la televizor. Era îmbrăcată în costum naţional şi n-avea deloc dinţi în gură. Mai trăgea o coasă, mai făcea o poezie cu bietu’ Ceauşescu... Mai dădea niţică apă la viţel, îi trăznea altă poezie prin cap, despre partidu’ comunist... Ducea vaca la izlaz, mai ieşea din ea o poezie despre Ceauşeasca... Aşa şi tu. Da’ acu’ nu prea mai ai despre cine să faci poezii, că nu te mai bagă nimeni în seamă. Ăştia de-acuma-s ai dracu’... ocupaţi să se-mbogăţească...
- Taci, mă, şi vezi-ţi de picioru-ăla şontorogu’! Ce tot aiurezi acolo?

- Chiar aşa! Te-a mai durut, bre, picioru’? Ce faci cu tratamentu’? Te duci iar la staţiune?
- M-aş duce. Da’ nu-mi dă mă-ta viză de plecare.
- E, na! Cum să nu-ţi dea?
- Nu-l las! Nu-l las! A fost astă-primăvară, gata, i-ajunge! O dată pe an, e prea destul. Lasă, că poa’ să se odihnească şi-acasă. Şi-aşa nu face mare lucru!
- Cum nu fac, Marioaro? Uite-acu’, cine-a dat drumu’ la miei şi la păsări? Cine le-adună iarbă? Cine le dă apă? Cine...?
- E, mare lucru ce-ai făcut şi tu! Hai, Săndele, mamă. Zi, nu mă mai fierbe. Veniţi la nuntă, da? Să nu care cumva să mă faceţi de ruşine! Şi să ştii că vreau să mergeţi cu maşina, că toţi merg cu maşinile mici. Şi-ar fi mai mare râsul să-l iau pe tac-tu şontorog, să-l duc cu rata sau cu trenul atâta cale.
- Mmmm... nu ştiu... om mai vedea. Trebuie să vorbesc şi cu Titica.

Petrică se ridică de pe scaun şi se îndreptă, cu paşi înceţi, cam târâţi, spre closetul din fundul curţii. La jumătatea drumului, se opri în loc şi strigă:
- Marioaro, i-ai dat lu’ Frunza de mâncare?
Marioara mormăi în barbă, doar pentru ea şi pentru Sandu:
- E, nu! Că te-aşteptam pe tine să-ţi aduci aminte de Frunza! Dac-o lăsam în nădejdea ta... biata căţea, n-ar vedea decât o coajă de mămăligă. Le-am dat la animale să mănânce, cum m-am sculat. Păi pot eu să bag ceva în gură înainte să le hrănesc pe ele? Doamne fereşteee... Hai, Săndele, zi cu nunta, că am o piatră pe inimă.
- Ce să zic? Greu...
- Pân’ la urmă, dacă nu puteţi şi nu puteţi, hai că vă dau eu banii pentru masă.
- Mmmm...
- Da’ nu-i mai spune lu’ tac-tu, că pe urmă zice că ascund banii de el. Am mai pus şi eu deoparte, cât am putut...
- Bine. Săru’ mâna. Dacă ne dai matale...

- Vă dau, vă dau. Dacă n-aveţi... Ce să vă fac? Nici eu nu am, da’ vă dau! Voi mai trebuie doar să vă îmbrăcaţi! Să-ţi iei un costum nou, să nu te mai văd cu gălbejitura aia, auzi?
- Care gălbejitură, bre?
- Ăla pe care l-ai avut la nunta lu’ Aneta!
- Aaaa... nici nu mă mai încape ăla. Da’ nu-i gălbejitură, e un bej...
- E, lasă. Bine că nu te mai încape. Să i-l dai lu’ Relu, dacă nu te mai încape. Să-ţi cumperi altu’, şi să-ţi iei o culoare serioasă, că nu mai eşti flăcău să te-mbraci fistichiu.
- Lasă, băiatu’, că-i tânăr! Ce vrei? Să se-mbrace ca nea Tache dulgheru’?
Petrică se întorsese şi stătea sprijinit de zidul casei, nehotărându-se dacă să se aşeze pe taburet sau să mai dea o raită prin curte.
- Nu pot deloc să-ndoi picioru-ăsta.
- E, nu poţi. Când uiţi de el, îl îndoi şi-l dezdoi de zici că n-ai fost niciodată bolnav şi operat. Nu te mai izmeni acoalea. Te-am văzut eu...
- Nu mă izmenesc, femeie. Ce-ai? Ţi s-a urât cu binele?
- Care bine? Ai? Care bine?
- Aoleeeeu... moară stricată ce eşti!
- Îu, îu, să scot pufoasa, cred că sigur e gata. Şi pâinea! M-am luat cu vorba!
- Cu vorba? Văd că te-ai luat cu ţuica, nu cu vorba!
- Mai taci, mă!

Marioara alergă la cuptor, scoase plăcintele şi pâinile, tot cu lopata de lemn, le înşiră pe masa de lângă fântână. Pufoasa o lăsă deoparte să se mai răcorească, iar pâinile le scoase din tăvi şi le împachetă în ştergare albe, curate.
- Hai că trebuie să plec şi eu, s-a făcut târziu şi mai am o grămadă de treabă de făcut pe ziua de azi.
- Stai, aşteaptă. Că nu te las să pleci cu mâna goală. Să-ţi pun şi ţie, Săndele, nişte pesmeciori şi pâine? Şi nişte ţuică? Făină, mălai, mai aveţi? Ce să-ţi dau?
- E, hai, dă-mi doar nişte pâine, că-i caldă. Săru’mâna.
- Ia coalea! Hai să te petrec pân’ la poartă, da’ mai stai, mai stai niţel, să treacă Diţa, că iar nu vorbim. Nu vreau să mă-ntâlnesc cu ea.
- Da’ ce-aţi mai avut de-mpărţit?
- Eu? Nimic. Nu ştiu ce-are ea! E supărăcioasă rău, cic-am vorbit eu în sat despre ea. Da’ eu n-am vorbit nimic, săraca de mine. Atâta am zis şi eu, că dacă tot n-are apă în curte şi ia gratis de la fântâna lu’ Grigore, să fi dat şi ea bani când a fost să sleiască fântâna. Nu aşa e drept?

- Ete, cine-mpărţea dreptatea. De ce nu te-oi fi făcut advocată, dacă eşti aşa deşteaptă?
- Păi dacă n-apucam să mă iau cu tine, să ştii că mă duceam mai departe la şcoală, şi advocată ieşeam!
- Am plecat, săru’ mâna, vă las sănătoşi.
- Să trăieşti. Săndele, mamă, sâmbăta viitoare să vii să ne iei cu maşina, pe mine şi pe măta-marea Gica, să ne duci la târg, să ne luăm rochii pentru nuntă. M-auzi? Să nu care cumva să nu vii, că mă supăr foc! Dă să te pupe mama!
În urma lui, Marioara răsuflă uşurată:
- Aoleu, ce bine că merge la nuntă. Tare mi-a fost frică, zău. Tineretu’ ăsta e cam smucit, nu prea mai ţine de obiceiuri...
- Aşa a zis? Că merge?
- Merge!
- Păi are bani pân’ la urmă? o iscodi Petrică, privind-o pieziş.
- Cică are! zise Marioara, cu voce sigură, repezită, dar neîndrăznind să-l privească pe bărbatu-său în ochi.