Hai s-o facem până la capăt şi până la limita de sus a graţiei!

Au venit superbele amurguri!
Răcoarea toamnei şi frunzele în cădere liberă mă duc cu gândul la americanii prăbuşiţi în dragoste! (They are falling in love!).
Nu-i de ascultat Cohen! Nu-i de citit Kawabata! Singurătatea, acum, este, cum spunea un prieten francofon, "pericol!" (cu accent pe o).
 
Pe noptieră am o plăntuţă de coada şoricelului culeasă de pe câmpul dintre castelul lui Hamlet şi mare. Am mai primit un mouse-pad din Oslo, boxeri cu frunze de canabis imprimate, din Amsterdam şi o mulţime de creioane, foi pentru scris, plicuri.
Iulia despachetează încă bagaje, în camera ei, iar eu sunt la mine, cu Paul Simon şi Everybody loves the sound of a train in a distance, everybody thinks is true. Nu mă gândesc deloc că el are 61 de ani, dar am descoperit, cu puseuri de părere de rău şi dezamăgire, că tu eşti sensibilă la diferenţa de vârstă dintre noi.
Aşa că mă întinsesem pe pat şi o vedeam pe adolescenta blondă care cobora dintr-o maşină, pentru a pune o scrisoare într-o cutie poştală dintr-un orăşel danez! Conducea apoi o sută de metri, oprea şi cobora pentru o altă scrisoare. (Ţi-am spus că voiam să mă fac poştaş, când aveam vreo şase ani, după perioadele aviator şi cascador?). Am deschis ochii. Iulia mă privea din uşa camerei mele, îmbrăcată în frumoasa ei rochie, de culoare cacao cu lapte, cu floricele mici, albe, adusă din Norvegia. Şi zâmbea.
"Te-am trezit?", m-a întrebat.
"Nu".
"Ce ai zice de o cină scandinavă?"
"It would be great!"
"Peste o oră? În bucătărie?"
"Perfect!"
 
Aseară am plecat de la serviciu la miezul nopţii. Un efort destul de mare pentru un salariu minor. Dacă scad curiozitatea legată de cum se face un ziar, frânturile de prietenii şi nevoia de socializare, sacrificiul ăsta nu are nici o scuză, iar oboseala nici un sens.
Şi astăzi a fost o zi solicitantă, în care singurul lucru pozitiv a fost că mi-am scris demisia.
"Este, ca să folosesc un termen care ar pune pe gânduri multe dintre domnişoarele din această redacţie, o hotărâre irefutabilă?", m-a întrebat Mihai. "Ce vei face?", a adăugat.
"Nu ştiu. Voi vedea".
"Te las să pleci în clipa în care îmi spui ce alternativă ai. Fără alternativă, nu se pune problema".
 
Voi evada însă, a trecut vremea când veneam cu plăcere în redacţie. Nu mai vreau să alerg pe acest culoar, am ajuns la capăt, nu mai am nici răbdare, nici timp.
Priveam în jur, astăzi, cu atentă detaşare.
Dora îl tachina pe Radu:
"Nu poţi să mă faci să transpir!"
"N-am cu cine...", îmi arăta el spre cele două fete cu care nu putea să poarte o discuţie rezonabilă.
"Radu, n-ai cu cine sau n-ai cu ce?", zâmbea Mădălina. "Ia demonstrează tu fetelor că ai tot ce trebuie! Pune-o pe masă!"
"Dacă nu ai nimic de arătat, nu mai sta în calea fericirii mele!", zicea Dora.
Într-un alt colţ, Marta cânta Săracă inima me, aşteptând şedinţa, pentru a putea pleca apoi acasă, căci articolele le scrisese.
"Eu ştiu să fiu un bun camarad,", ne asigura dânsa.
Pe Dorin părea că-l lasă indiferent această declaraţie de colegialitate. Îşi făcea de lucru, încruntat, cu un cutter.
"Cred că-mi vine masturbaţia de la stresul ăsta", zicea.
"Îmi bag pula în protocolul mă-sii", izbucnea şi Dora, după ce terminase de citit un fax, ieşind din încăpere. Un timp nu se auzeau decât tocurile ei metalice lovind gresia din hol: "Ţoc! Ţoc! Ţoc!", apoi, din stradă răsuna, mai întâi de departe, apoi din ce în ce mai tare, o voce masculină cântând în megafonul pus pe maşina unui partid de stânga: "Avem nevoie pentru prima dată / De-o Forţă, de-o Forţă, de-o Forţă Democrată!"
 
"E haos, bă! Aduceţi-ne colegi, nu numai şefi!", urla Andrei în holul de lângă secretariat.
"Ce-ai, lepră? Vreo problemă?", îl întreba Tudor.
"N-apucai să fut astăzi!"
Între timp, Marta începuse să îmi povestească excursiile imaginare pe care le face "în Africa, în Islanda", citind Minunile lumii. Şi cum visează, în timp ce priveşte o emisiune la televizor, că e invitată, la Angela Similea acasă.
Oana şi alţi câţiva discutau aprins despre Big Brother.
Aşa că am pornit spre cealaltă încăpere.
"Cum a fost, Georgios?", l-am întrebat, ştiind că avusese o aniversare în familie.
"Greu! Să iei paharul, să-l duci la gură, iar să-l iei, iar să-l duci la gură..."
Raluca purta şi astăzi o bluzică scurtă. Aproape la fiecare gest i se dezgolea pielea în zona unde i se termină blugii. Oana îi spunea că seamănă niţel cu Kylie Minogue, iar Felicia aflase că Raluca are un prieten şi era bucuroasă: "A luat-o pe calea cea bună". Cuvintele ei păreau să aibă o conotaţie strict sexuală, dând glas unei solidarităţi fireşti de la o femeia pe care Harald ar defini-o, într-un sens pozitiv: "A sex machine".
 
Maura îşi strânsese părul roşcat într-o coadă împletită, iar eu, văzând-o mă gândeam la Jane Eyre.
"Băgăm bă şi noi un bilet la pariuri? Mintea mea şi banii tăi!", propunea Andrei, unuia sau altuia, dar nici măcar fetele, mai puţin pricepute în ale fotbalului, nu cădeau în capcană.
"Femei, droguri, marijuana?", m-a întrebat Poliana, cu privirea ei dezinvoltă, inteligentă, scormonitoare şi cu sutien pe sub maiou.
Vali Pribeagu stătea pe scaun cu un picior ridicat pe spătar.
"La Amsterdam, într-o vitrină, ai face furori!", i-am zis.
"Aş face o pagină, dar n-am cu cine", i s-a plâns Dany, colegul lui de la sport.
"Când n-ai cu cine, iese o labă de pagină!", a răspuns Vali.
"De ce nu merge internetul?", a întrebat Edi, care abia se aşezase în faţa unui calculator.
"Se înfundă! Eu ştiu de ce nu merge?", a răspuns Felicia.
"Nu merge deloc sau merge încet?", a întrebat Cos, administratorul de reţea, schimbând nişte cabluri în capătul celălalt al redacţiei.
"Care e deosebirea?" s-a mirat Amelia (Mi-am adus aminte cuvintele lui Mihai, care mă liniştise cândva: "Nu sunt decât femei!")
"Şi nu-l repară nimeni?", a întrebat Edi.
"Ce să-i fac eu? Să-i suflu-n cur?", a răspuns Felicia.
"Mă, Felicia, ce te-ai pârguit!", a zis Mircea, cuceritor, şi ea, încântată, a depănat câteva amintiri despre foştii iubiţi. "Am avut bărbaţi ca lumea!", a rostit un fel de concluzie. "Mai dau şi rateuri, când mi se termină bateria", a continuat să râdă cu poftă, nu atât stânjenită, cât emoţionată de această confesiune.
 
"Voiam să caut pe google un saxofon...", mi-a zis Edi.
"Ştii să cânţi?"
"Am chitară, dar abia am învăţat, cu chiu cu vai, trei acorduri. Poate că la saxofon îmi va fi mai uşor".
"Stai la casă?"
"Nu, la bloc".
"Şi vecinii?"
"Dacă nu le convine, să se mute! Nu i-am pus eu să stea la bloc!"
 
"Ce-ţi puseşi pintenii ăia? Tu nu poţi să umbli desculţă, da\' aşa!", a strigat Tudor după Geani, care era să cadă de pe saboţii ei cu talpă înaltă.
 
În cele din urmă, a venit şi şedinţa de prânz. Reporterii s-au aşezat pe scaune, în semicerc, editorii fiind înşiraţi la cele două mese.
Irena: "Despre indivizii care cer taxă de protecţie în şcoli. Dacă elevii refuză să le dea bani, aceştia le dau capace!"
Mihai: "Ce capace? De Coca-cola?". După o pauză: "Paul unde e?"
Mircea: "A plecat puţin până acasă. A zis că se întoarce mâine".
Clarice: "Am despre măslinele stafidite".
Ştefan: "Despre stafide măslinite, nimic?"
Andrada: "În fiecare zi trecem pe lângă bombe ambulante şi invers".
Mihai: "Despre ce e vorba?
Andrada: "Centralele termice... Pericolul la care suntem expuşi... E mişto!"
Pansela: "Un băiat cerea telefoanele mobile ale unor trecători sub pretextul că sora lui e grav bolnavă şi se făcea nevăzut!" (toţi infractorii despre care scrie Pansela au darul de a deveni invizibili, la un moment dat).
Şi tot aşa, până la replica de final, rostită pe ton ameninţător de Adina:
"Se apropie salariile şi n-aş vrea să aveţi surprize! Bârfe, de bine, de rău! Vă ştiţi foarte bine cei care nu aţi dat deloc luna asta!"
 
Reporterii s-au împrăştiat, iar noi ne-am uitat peste texte.
"Loviţi pe trecerea de pitoni"
"În oraş s-a deschis o groapă de gunoi ilegală şi imensă, denumită Dreptunghiul mizeriei"
"Micuţii serveau cornuri cu gem peste care umblau în voie şoriceii" (Ambiţioşi, micuţii!)
"Alegerile sunt pe ultima sută de metri, o dată cu scrutinul ce se va desfăşura mâine. Unii alegători au fost necuprinşi în listele suplimentare"
"Sute de bolnavi sunt nedreptăţiţi"
"Biserică monument istoric - sub spectrul dezinteresului"
"A murit într-un mod de-a dreptul cutremurător" (Infarct)
"În «originile» premierului"
"Halatele albe ameninţă cu greva"
"Furturi fără Dumnezeu în bazinul carbonifer"
 
Mihai a repartizat articolele pe pagini, iar eu le-am luat în primire pe cele pentru pagina 7. Primul reportaj, prima introducere (iar mă gândesc la Cosaşu, dacă i-ai citit cărţile, ştii despre ce vorbesc): "După revoluţia din 1989 mulţi români au fost cuprinşi de febra îmbogăţirii rapide fără a mai căuta modalitatea de obţinere sau înmulţire a banilor, cadrul juridic, aflat de atunci şi până în prezent într-o continuă tranziţie, ca de altfel, totul în ţară, fiind permisibil. A vinde droguri sau a-şi vinde trupul a devenit treptat, treptat, realitatea ce a cuprins persoane chiar dragi nouă".
Alt articol, altă introducere: "La marginea unui cătun, aproape în câmp, îţi atrage atenţia o cocioabă desprinsă din peisajul postbelic".
Am îmbunătăţit textele şi am întrebat toţi colegii care mi-au ieşit în cale: "Cine eşti şi ce vrei de la viaţă?". Ei râdeau, dar e o întrebare la care merită să ai răspuns. Eu am unul şi el nu are nimic în comun cu munca mea în această redacţie.
Aşteptam în hol ca textele să vină de la corectură, urmând ca apoi să intru în pagină.
"Ce faci, Cornele?", m-a întrebat directorul, în trecere spre biroul lui.
"Bine", i-am răspuns, zâmbind şi minţind.
"În ţara asta de căcat?" s-a mirat el.
 
Apoi am făcut o pagină de social, am semnat condica şi, înainte de a pleca spre casă, mi-am consultat e-mailul.
"Mă dusei la celălalt serviciu să îmi iau la revedere. Senzaţie ciudată: bucurie că plec, amestecată cu oarecare milă pentru unii care ar fi vrut să plece şi ei. Ca atunci când iei notă mare la examen şi îi spui asta unuia care a picat examenul. Nu eşti suficient de ipocrit să mimezi părerea de rău, bucuria ta e mare. Pe de altă parte, bucuria nu e întreagă, că îl vezi pe el", îmi scrisese Dan.
"Hai s-o facem până la capăt şi până la limita de sus a graţiei!", ne îndemna Bogdan, în redacţia Respiro, precum un antrenor de baschet jucătorii, să pregătim cu minuţiozitate următorul număr al revistei.
Cuvintele lui cred că ar merita să le pui bine şi să te mai gândeşti la ele.
Nici un mesaj de la tine.
 
Am intrat în bucătărie, să o ajut pe Iulia la pregătirea cinei. În timp ce tăiam legume, amândoi, ea îmi povestea cât de haioasă era Ane-Marie, în timp ce citea din Paşii Şarpelui, într-o limbă română inedită, cât de "nătâng" era câinele căruia îi spuneau Porigu şi căruia, ca să nu se simtă singur, îi lăsau radioul deschis când plecau de acasă.
Mi-am imaginat, ascultând-o, iepuraşul maro care mânca iarbă, printre avioane, în aeroportul din Amsterdam, el amintindu-mi un alt iepuraş, care îşi făcea veacul în spatele căminului studenţesc din Praga, în care stătea Andrada, într-o toamnă în care m-am abţinut să o înşel, deşi bursa ei a durat câteva luni.
(Astăzi aş spune că am făcut exces de zel, dar pus în situaţia de atunci, aş proceda la fel.
"Numai oamenii corecţi au depresii, pentru că ei au mustrări de conştiinţă!", îmi spunea Nico, într-o zi.
"Şi? Ar trebui să fiu incorect, pentru a scăpa de grija asta?"
"Nu. Trebuie să te porţi aşa cum simţi, pentru că altfel intri în conflicte interioare".
Când era cu Iani, mai la început, şi eu, dorind-o înapoi, mă purtam încă seductiv, Andrada mi-a spus că nici mie nu mi-ar plăcea ca prietena mea să mă înşele.
"Nu putem să fim toţi atât de corecţi ca Iani, care te-a cunoscut când erai prietena mea. Dar asta ţine probabil de, cum spuneai?... «Felul lui minunat de a se purta cu mine şi cu ceilalţi»?"
 
"Tu nu ai simţit niciodată nevoia să o pedepseşti?", m-a întrebat o fostă colegă de facultate, Maura. "Cineva merita o bătaie şi nu i-ai dat-o la timp".
"Nu-mi stă în fire", i-am spus. "Nu cred în sancţiuni".
"Dar dacă o pedepseai, ar fi avut două alternative".
"Pe mine mă interesează mai mult comportamentul meu decât alternativele ei".
 
M-ai întrebat cum a fost în concediu. Din punctul meu de vedere, a fost minunat. Dacă nu a mimat tot timpul, cred că Andrada s-a simţit şi ea bine. Îmi dai voie să nu detaliez?)
 
Cina a fost gata repede. S-a dovedit a fi excelentă şi binevenită, aşa cum îmi închipui că eşti şi tu, pentru Claudiu. Aş vrea să nu mai ai prejudecăţi, să nu îţi fie frică, să îmi faci o surpriză năprasnică, dar lucrurile s-ar complica într-un mod imprevizibil. E o voluptate să te tachinez spunându-ţi: "Ai trei ani! Nici o zi mai mult! Dacă iau în seamă faptul că nu mă suni şi nu îmi dai numărul tău de telefon, m-aş aventura către un doi ani, doi ani şi jumătate!", dar tu ştii probabil să gestionezi situaţia, cu inima şi cu mintea.
 
Tell me why, why won\'t you love me for who I am, where I am?, se auzea Simon, din camera mea, şi atunci a sunat telefonul din hol. "Era Cristina! Cristina era!", am încercat să-l imit pe Dinu Manolache din Fata morgana, după ce am încheiat convorbirea, răspunzând unei întrebări a Iuliei.
Alte poveşti, de data asta despre Paris: miile de porumbei care ţin loc, acolo, de câini vagabonzi bucureşteni, metroul micuţ şi drăguţ, cu staţii mirositoare a detergent parfumat. Tocmai se întorsese şi capitala ţării noastre părea că rămăsese mică.
"Autocarul cu care m-am întors din Franţa era o insulă de România, cu bădărănii de şofer şi cu celelalte bădărănii".
"Literatură mai scrii?" am întrebat-o.
"Muza mea e supărată", mi-a răspuns.
"Şi, ce planuri mai ai?" am zis, cu gândul că a terminat o facultate în această vară şi în mod normal ar urma un job, un masterat, ca tot omul!
"Mă duc să mănânc ceva", m-a lămurit, râzând.
Mi-a vorbit şi despre întâlnirea ei cu foştii colegi de liceu, la cinci ani de la absolvire; majoritatea masteranzi, doctoranzi ("De se şi înclinase un pic, Bucureştiul, în direcţia localului unde eram adunaţi!"), dar şi un traficant de arme, un personaj inedit, un pirat printre carieriştii postmoderni.
 
(Andy a venit şi el de la Paris, săptămâna trecută. L-am întrebat cum a fost. "Nu e cine ştie ce! Cel mai mult mi-a plăcut în Disneyland!")