Miliardari excentrici, îngrijim bătrâni!

Iulia m-a sunat aseară din Copenhaga. Era la Karin, la o petrecere. Mi-a povestit ce minunat a fost zborul, ce aparte e lumea de dincolo de nori, spaţiul prin care zburdă îngerii. Şi cum a dormit, în noaptea trecută, cu o pisică în braţe! O cheamă Piu, în daneză. Un fel de Claxon (motanul nostru portocaliu).
"Am văzut şi aici coada şoricelului şi rochiţa rândunicii, pe marginea drumului. Chiar şi câteva hârtii aruncate pe jos. La prima vedere, diferenţa faţă de România nu e atât de mare", îmi scria într-un e-mail.
Totuşi, în trenul care a dus-o de la Copenhaga la Aarhus, existau vagoane în care trebuia să păstrezi liniştea, iar în altele se găseau colţuri amenajate pentru copii, cu jucării fel de fel. Buda avea deasupra un panou pe care era afişat dacă este liberă în acel moment, iar cozi la bilete nu păreau să se fi pomenit. Normalitatea lor publică, de zi cu zi, nu e încă şi a noastră.
Mi-a mai zis că fiecare danez, dacă are o problemă, poate apela în orice moment la un asistent social care să-l ajute să o rezolve. Altfel spus, fiecare asistent social are în grijă un număr de oameni, care îi revin lui şi numai lui în sarcină - şi fiecare om are un asistent şi numai unul, care răspunde pentru buna funcţionare a persoanei respective.
"Astăzi am jucat un fel de Nu te supăra, frate, danez, iar autobuzul cu care am venit aici era condus de o bătrânică", mai zicea. Şi cât de frumoasă e Christiania, dar şi despre farmecul unei bisericuţe din Copenhaga, mi-a spus, cu detalii. Făcuse şi turul oraşului cu barca, mâncase la un restaurant indian, se întâlnise cu Arif (un tip de origine afgană care arată ca un chinez) şi el întrebase de mine (m-a îngrijit, acum doi ani, în Vama Veche, când mi-am petrecut prima zi pe plajă, la soare, iar prima seară în cort, cu febră). Iulia îi arătase cele două cărţi pe care le-am publicat anul trecut, le poartă cu ea peste tot.
"Acum le gătim mâncare românească", îmi spunea.
Aseară găsisem printre hârtiile mele, un petec de dictando pe care tot ea scrisese, cândva: "Cum să vorbeşti despre sentimentul pe care-l ai când te desparţi de oameni şi vezi cum siluetele lor rămân în urmă până când dispar cu desăvârşire - e lumea cea mult prea mare în care ne pierdem, este despărţirea".
"Salinger sau Kerouac?", am întrebat-o la telefon.
"Henry Miller, cred".

În redacţie, atmosfera obişnuită. Glume cu conotaţii sexuale, "Se mai usucă vrejul!", chestii din astea.
Un petiţionar dormea pe fotoliul din hol. Altul scria un memoriu, la secretariat.
Jacobi m-a întrebat când îi aduc o carte de-a mea, iar Jimmy l-a pus în încurcătură: "Când vei şti cine a fost Kafka! Spune cine a fost Kafka şi îţi aduce chiar astăzi!"

"Îmi place părul tău!", zicea Cosmina, fata cea nouă, brunetă şi sexy, atingându-mi părul cu mâna dreaptă.
Mă amuza, zâmbeam, aşteptând să văd ce va urma.
"Ce dulce eşti!", a continuat ea, iar privirea îi era sfredelitoare, persuasivă.
"Spui asta şi nici nu m-ai gustat..."
" Nu, serios! Astăzi m-am trezit din somn gândindu-mă la tine".
"Te joci?", am întrebat într-o doară.
"Nu, nu mă joc deloc. Tu te joci?"
"Uneori".
O astfel de femeie îţi imaginezi tu că aş putea să aleg?
"Faci şi tu o ştire despre licenţa mediciniştilor?", i-am zis.
"Pentru tine, fac orice!"
Am plecat şi m-am oprit lângă Narcis. Citea un anunţ despre un cuplu cu bani dornic să aibă grijă de o persoană vârstnică.
"Miliardari excentrici, îngrijim bătrâni!", am spus şi câţiva dintre colegii mei de la sport au izbucnit în râs.
Lucia ne-a aruncat o privire întrebătoare. Marinela şi-a ridicat şi ea ochii de pe foaia pe care o corecta şi a scanat rochia lungă a Ameliei, care tocmai intra în încăpere. (Femeile se uită mai atent decât bărbaţii la alte femei). Pe masa departamentului corectură erau flori de câmp, galbene şi mi-a venit să plec.

Am ieşit şi m-am îndreptat spre biserica Sfinţii Mihail şi Gavriil. Un preot tânăr îşi ţinea predica. Vorbea, cu oarecare stângăcie, despre necazurile pe care le laşi la uşă când intri la slujbă, despre pacea cu care te încarci în lăcaşul sfânt şi pe care o duci lumii, despre străduinţa de a nu mâhni pe nimeni, pe care ar fi bine să o avem.
Fruntea îmi mirosea a mir când am citit e-mailul de la tine.
"Dacă ar fi fost să fim vreodată împreună, ne-am fi certat care dintre noi să fie mai copil", ziceai, şi m-am simţit cotropit de bucuria posibilului, căci eventualitatea nu exclude într-un mod tranşant. Mai târziu, peste acest senin s-a lăsat părerea de rău că nu găsesc drumul dintre noi, frustrarea că nu ne e dat farmecul cerţii de care vorbeai.
Apoi, agitaţia în care se construieşte ziarul a venit peste mine.
Am schimbat domnişoara cu care tehnoredactez pagina. Asta n-ar fi rău, neapărat. Am schimbat şi poziţia, e bine să faci şi asta, din când în când. Numai că am nimerit sub aparatul de aer condiţionat şi m-am lăsat pradă lui, deşi ştiam ce migrenă va urma.

Visam la tine într-o ipostază glamour, purtând o rochie neagră, la o petrecere neobişnuită. Ştii cât de mult te plac îmbrăcată în blugi şi tricou, cu bascheţii tăi chinezeşti, dar frumuseţea cu totul nefamiliară, în timp ce păşeai alături de mine (îmbrăcat la fel de incomod) în mijlocul acelei lumi retro şi binevoitoare, mă atrăgea într-un fel aparte. Scena avea toate atuurile unui miraj, părea că ne cunoaştem demult, ca şi cum am fi fost căsătoriţi, mă simţeam matur, împlinit pentru că erai a mea, respectat de către ceilalţi, la rândul lor oameni de toată isprava. Aproape că auzeam muzica, zumzetul invitaţilor, în ciuda hărmălaiei de la departamentul creaţie, când Mihai, care probabil că stătea de câteva secunde lângă mine, m-a întrebat:
"Ce faci?"
"Bine", i-am răspuns, ieşind cu greu la realitate.
"Bine faci, bine găseşti!", mi-a răspuns, ca de obicei.
Atunci a venit Ioana, care avea "un subiect foarte mişto, un fel de mini-anchetă".
"De când scriem noi mini-anchete?", a întrebat Mihai şi, întorcându-se spre ieşire a scos un "Ooooops!", dând cu ochii de bombeul Feliciei care stătea rezemată în coate de biroul lui Johnny. Ioana s-a dus să scrie, iar Mihai i-a zis tipului de lângă mine: "Tudor, fă şi tu (Scuză-mă că îţi vorbesc cu «fă»!) un material pentru duminică...", dar nu a apucat să termine, pentru că Livia, blonda de la difuzare l-a întrebat dacă directorul este disponibil, având ea nişte hârtii de semnat. "Intră, că e singur. Cu domnul Manta", a zis Mihai. "Petar, dă şi tu televizorul mai tare!", a adăugat şi am fost curios să văd ce îi place atunci, în acele secunde ale vieţii lui. Vreau să iubesc, se numea cântecul. Uni-k.
A fost un îndemn să îţi răspund la e-mail, ţi-am scris repede, de parcă mă fugărea o haită de câini, uitând pentru două trei minute vacarmul care mă înconjura.

Am ieşit târziu din redacţie şi afară ploua zdravăn. Mi-am acoperit capul cu gluga de la hanorac şi am tăiat-o, într-un slalom fără sorţi de izbândă. "Printre picături", aşa îmi formulasem intenţia. Fredonam I am a victim of my time/There was no choose in my direction, Santana (de pe un CD de la Dan). În dreptul Casei de Cultură, o mulţime de nuci zăceau pe trotuar, vântul scuturase copacul bătrân de dincolo de gard. Un poliţist părea că aşteaptă pe cineva, la câţiva paşi mai încolo. M-am oprit şi am cules repede fructe micuţe, aruncându-le în taşcă, pentru fratele meu. Dincolo de poarta deschisă, pe pavajul de piatră, era o adevărată risipă şi am privit scurt, în curtea pustie, să văd eventualul portar, adăpostit de ploaie pe undeva, apoi m-am uitat la omul legii.
"Intră, fecior!", m-a încurajat el zâmbind. "Nu zice nimeni nimic, îţi garantez eu".